Retelele de alienare sociala sunt noul drog al timpurilor ce le traim. Sunt peste tot, depindem de ele, lucram uneori conditionati de facebook sau google, ne certam cu oameni pe care nu ii cunoastem, dar uneori, in cazul meu foarte rar, descoperim cate un personaj interesant. Asa s-a intamplat sa imi apara in news feed de cateva ori numele Emanuel Ciocu. Un tip tonic, istet si caustic, acid si pus pe ironii, numai bun de pus pe rana cand ti se umple viata virtuala de prosti. Dar ce sa vezi, ghinion, la cateva zile dupa ce i-am dat follow pe facebook posteaza ca s-a mutat pe twitter. Se saturase si el de cate ori i-a fost suspendat contul in urma reclamatiilor facute de tot felul de sensibilicosi imaculati. Asa ca am facut ce orice om normal ar fi facut, mi-am facut un cont de twitter (in premiera), sa pot sa il urmaresc linistit in continuare.
Cand descopar ca am de-a face cu un “vecin” de tara, emigrant ca si mine nu mai conteaza ca ne despart 1600 de km, o mare si un ocean, decid ca trebuie sa aflu mai multe despre acest om. Din alte interviuri si articole descopar ca am de a face cu cineva ce a bifat multe in viata, iar asta ma face si mai curios. Cum si de ce pleaca din tara un ziarist, scriitor, bucatar si proprietar de restaurant in Bucuresti? Plus cu un copil mic dupa el?
Înainte de a rămâne nu ştiam că o să rămân:) Eram stresat şi nerăbdător. Că voiam altceva pentru mine, dar mai ales pentru copilul meu, care avea 3 ani atunci. Că normalitatea se câştigă prea greu şi prea lent în România, şi îmi doream altceva pentru el. Oportunitatea pe care noi n-am avut-o, de a creşte într-o ţară în care fericirea celor care o locuiesc e importantă.
Ciudat, cel putin asa ma gandesc eu. Tin legatura cu o mana de prieteni care imi spun ca inca nu pleaca pentru ca e copilul prea mic, pana termina copilul clasa a 8a, a 12a si eventual facultatea. E clar, amicul meu virtual e “dus” putin daca pune lucrurile asa. Dar daca tot a facut-o, l-am rugat sa imi spuna mai multe despre adaptare, despre cum si-a gasit locuinta si mai ales daca relaxarea”exagerata” al spaniolilor nu il deranjeaza.
Uf. Nu a fost uşor. În sud, unde oamenii se mişcă mult e uşor, dar nouă nu ne place nordul Tenerife. E ok pentru vacanţă, dar nu-mi place să mă duc la muncă printre oamenii care merg la plajă. Sudul e însorit, dar mie îmi place verdele nordului. Doar că în nord oamenii sunt mai puţin deschişi să închirieze străinilor, fără contract de muncă, iar nouă ne-a plăcut o casă chiar lipită de cea a proprietarului. I-am propus să-i plătim câteva luni în avans şi, dacă nu ne place, ne despărţim. Aici suntem, după 6 ani în cele patru case lipite. Noi, el, fiica şi fiul lui.
Nu înjur decât rar, iar de claxonat niciodată. Nici măcar în Bucureşti nu o făceam. Am un simţ al ridicolului (prea) dezvoltat şi de cele mai multe ori claxoanele nu rexolvă nimic, în afara unei contribuţii substanţiale la isteria oraşului. La început eram mai nerăbdător, cu lentoarea oamenilor, cu opritul în trafic să saluţi, dar m-am obişnuit. Ba chiar stau şi mă bucur de oamenii ăştia care îţi trăiesc viaţa în tihnă.
Tații la datorie 
Bucatar si gazda buna 
Grupul taților la bere
Stai asa?! Romanul asta chiar nu se comporta ca un roman emigrant. Nu se inconjoara exclusiv de alti romani si nu face gratar cu mici si bere romaneasca. Si uite, are prieteni, socializeaza, pare ca o duce bine de tot. Chiar nu inteleg cum reuseste asta.
Am mulţi prieteni. Şi nu cred că mi-a fost greu să-i fac. Nu mi-a fost niciodată, nici în ţară. Când ştii să faci de mâncare şi de băut nu e greu:)) Sigur că aici, fără vocabularul de acasă, fără educaţia şi glumele comune, e mai greu să-ţi faci rost de prieteni. Cred că în cele din urmă le-a fost mai greu lor decât mie, să îmi accepte sarcasmul:) Spaniolilor le place umorul, dar nu neapărat sarcasmul. Aş zice că am prieteni buni, cu care mă duc în vacanţă, alţii care îmi iau copilul de la şcoală, când am nevoie, sau pe care îi ajut să culeagă via când e cazul. Avem un grup al taţilor de la şcoală, cu care ieşim regulat la bere.
Acasa departe de casa 
Pentru cei care doresc doar sa isi petreaca vacanta in Tenerife, i-am cerut lui Emanuel cateva detalii, apropo de perioadele mai bune de vizitat insula pentru plaja, inot si plimbari.
Cele mai bune sunt când găseşti bilete de avion şi cazare bună. În sud, tot timpul anului, în nord mai puţin iarna, când e ploioasă. Eu recomand septembrie-decembrie. Există două rânduri de turişti aici. Cei care vin pentru căldură, din nordul Europei, iarna, şi cei care vin vara pentru răcoare, în special spanioli care fug de caniculă.
Ma opresc aici, destul de buimac dupa ce citesc raspunsurile lui si ii pun o ultima intrebare, o chestiune care de multe ori imi apare si mie in minte. Cati dintre cei cu care vorbeai zilnic in Romania, te mai cauta macar lunar?
Păi… ştii cum e, ochii care nu se văd, măcar pe Facebook, se cam uită.
Epilog: am intalnit un om diferit si ma bucura asta. Desi poate nu ii place, as spune ca e si un exemplu de integrare in comunitate cum foarte putini romani au reusit. Am simtit si un iz de nostalgie, dar cine nu are asta, mai ales cand ceva, cineva a pus un ocean, o mare si inca 3 500 de km pana la tara ta. Partea buna e ca Emanuel, are inima cu el.
