04.04.2020
Cred ca oamenii sunt foarte consecventi in a-si urma proprii pasi. Am un prieten care merge de o gramada de vreme, an de an in Grecia, exact in acelasi loc, aceeasi cazare, aceeasi plaja si culmea, aceeasi nevasta. Altii sunt consecventi unei marci, daca au incaltat o data Diadora si au fost multumiti, toata viata lor vor fi consecventi marcii italiene. In cazul meu devotamentul si amorul merge catre micul dejun cu covrigi si iaurt.
Povestea incepe cand aveam 3 ani si mama sau bunicul meu ma duceau la gradinita. Insa mereu plecam un pic mai devreme si treceam pe la lactobar unde clar, doream un corn si un iaurt. Tin minte exact forma borcanului de sticla si mereu cand gust un iaurt cu adevarat bun, acel acru-minunat ma duce cu gandul la copilarie. Dupa ce ne-am mutat de la Lupeni la Bistrita am inceput scoala la generala nr 2, pe Odobescu si cum prea multe variante nu aparusera, acelasi corn, baton sau alta varietate pe aceeasi tema intra in combinatie cu iaurt sau sana. In cazul in care era in preajma sarbatorilor cand imi ramaneau ceva bani de la colindat treceam pe tusa iaurtul si cumparam o cutie de smantana. Of, viata mea, of, inima mea, of degeaba plang, ca asemenea senzatii gustative sunt irepetabile.
Dupa ’89 in curtea liceului Andrei Muresanu a aparut si un mic magazin cu prostioare, insa miza nr 1 erau placintele cu branza. Nu m-au impresionat prea tare, probabil pentru ca erau putine si se vindeau repede sau ramaneau unele arse si pline de ulei sau din alte motive, eu am ramas fidel preferintelor mele. Adevarata schimbare in meniul meu a venit undeva in 98 sau 99 cand in oras a aparut primii covrigi adevarati, covrigii Maltilda. Avand in vedere ca deja aveam 20 de ani de experienta in cornuri, cuib de viespi sau batoane cu mac, aparitia covrigilor Matilda a fost pentru mine ceva de genul aparitiei iPhone-ului. O revolutie, efectiv. Din acel moment nu prea a mai fost loc de alte produse de patiserie in inima mea. In fiecare dimineata mergeam ametit pana la prima toneta, cumparam PATRU covrigi, apoi ProSport si Gazeta Sporturilor, un iaurt MARE sau unele mici ce insumau un mimim de 500ml de lactate si de abia atunci puteam sa imi incep ziua cu adevarat. Iar acest obicei a continuat inca minim 10 ani, inclusiv in Bucuresti unde oferta era si mai interesanta. Ajunsesem sa merg inclusiv la restaurant cu covrigi. De exemplu, in centrul Sibiului e o crasma unde mancam o ciorba incredibila si in care NU intram pana nu luam niste covrigi de la patiseria de vis-a-vis. Am platit si portia de paine in unele locuri daca erau chelneri mai dificili.
Nu mai stiu ce sau cine m-a scos din povestea asta in care doar covrigii cu iaurt insemnau mic dejun, insa lucrurile s-au distrus iremediabil in momentul in care m-am mutat in Spania. Daca ai fost vreodata pe aici, stii bine ca unicii covrigi pe care o sa ii vezi sunt cei de la Lidl si Aldi si care in catalogul meu iau nota 2 si 2. De nemancat. Asa ca fiecare ocazie in care aparea un pachet din Romania era o oportunitate sa primim si niste covrigi. Sau cozonac cu nuca. Sau placinte cu branza pe vatra. Si cand se intampla asta parca aparea curcubeul pe strada mea. Acum insa adio pachete deci adio pofte. Pana acum patru zile, cand am facut aceasta reteta si ne-au iesit niste covrigi antologici. Multumesc pentru indrumare Savori Urbane!
Si uite asa, aflati si voi ca am scris aceasta poveste ca sa va spun ca am reusit sa producem primii nostri covrigi.
