17.04.2020

Avem senzatia zilele astea ca suntem cea mai ghinionista generatie ce a trait vreodata pe aceasta planeta. Iar eu sunt unul dintre cei care multa vreme chiar am fost convins de asta. Pana intr-o zi cand Radu-El Camaradu imi spune si imi evidentieaza faptul ca nicio generatie nu a avut ce avem noi, chestii banale ca si canalizare, apa curenta, internet si comunicatii, mancare din belsug s.a.m.d. Practic am avut exact ce am vrut si ne jucam cu libertatea cand aveam chef, uneori uitam ca o avem, altadata nu era importanta iar acum… acum este suspendata, nu uitata, nu pierduta. Ce este insa usor de trecut cu vederea este ca Omul a renascut mereu, a Inviat din nou din cele mai grele, ciudate sau speciale conjuncturi.

Ceea ce e acum extrem de greu, asteptarea, nu trebuie sa ne faca absurzi. Impactul incredibil al acestui virus este proportionala si cu expunerea media fara precedent ce orice catastrofa o are in zilele noastre. Genocidele de acum (doar) cativa zeci de ani au fost uitate? Milioanele de armeni, evrei, kazaci, rwandezi sau cambodgieni au fost uitati? Sau faptul ca in acele vremuri nu exista facebook si twitter poate chiar conteaza cand vorbim de impact emotional. 

Speranta NU va muri nici cu mine, nici cu disparitia lui si nici a lor. Speranta este singurul lucru constant ce a motorizat omenirea. E ok, astazi nu o vezi, nu o gasesti, nu poti sa o intrevezi. Dar nu uita, nu s-a terminat nimic inca, nu poti depune armele intr-un moment in care asteptarea este cel mai mare dusman. 

Istoria este in mainile noastre, iar abandonul nu a fost niciodata o solutie. Ceea ce tu spui ca este rugaciune pentru altcineva poate fi mantra, meditatie sau orice alta denumire. Iar gandul tau adaugat gandului meu face speranta sa treaca de la o slaba palpaiala la ditamai flacara. O sa inviem, mereu am facut-o.