Farul meu

16.04.2020

In copilarie ziua de duminica nu era deloc preferata mea. Aveam in program slujba de dimineata la care mama era nelipsita si la care trebuia sa particip si eu. Faptul ca nu aveam chef, ma durea capul (chipurile) sau sufeream orice alta afectiune brusca si de obicei invizibila nu m-a salvat niciodata. Plecam dezolat spre biserica de pe Odobescu si stiam, o sa imi fie rau, o sa imi fie rau, o sa imi fie rau. Si evident, de multe ori chiar mi se facea rau, fara sa fie nevoie sa ma prefac. Ieseam la aer si reintram la final cand preotul tragea concluzii sau tinea o pilda, moment acceptabil pentru mine si uneori chiar placut. In aceste zile chiar m-am gandit daca “raul” ce mi se facea era inchipuit si am ajuns la concluzia ca nu. In acele vremuri intr-un oras ca Bistrita erau 3 biserici si fiecare dintre ele era supra aglomerata. Faptul ca ma simteam inghesuit si lipsit la propriu de oxigen nu putea sa ma ajute. 

A doua ciocnire adevarata pe care am avut-o cu biserica a fost la moartea mamei mele. Atunci tot ritualul ortodox a culminat cu momentul in care mama prietenei mele de atunci m-a obligat sa arunt cu tarana peste mormant. Am facut-o practic sa scap, insa tristetea fara margini pe care o simteam atunci mi-a impanzit sufletul si mai tare. Am ingropat tot ce aveam si eram atunci, am ignorat momentele de jale si doliu, am crezut ca m-am resetat. Insa aveam o polita de platit. Nu l-am mai cautat pe Dumnezeu nici din greseala, eram precis ca ne v-om reintalni candva si atunci o sa ii spun eu…

Nu pot sa explic exact ce simt vis-a-vis de credinta. Poate cineva sa o faca? Dar nu cred intr-un haos fara limite, ci intr-o unitate incredibila din care cu totii facem parte, ca vrem sau nu. Da, suntem extrem de mici, o persoana=un fir de nisip, insa fir cu fir cu fir cu fir insemnam o plaja, o coasta, o peninsula sau o lume intreaga. In ciuda dezbinarii noastre atat de afisate in aceste vremuri suntem cu totii impreuna, egali si Ceva exista. Tu spune-i Buddha, el isi doreste sa ii spuna Allah, romanii Dumnezeu s.a.m.d. Eu sunt destul de ratacit, recunosc si de multe ori am plecat de langa credinta si am insultat din suflet religia. Daca despre religie nu doresc sa vorbesc, mi se pare inutil, despre credinta si ratacirea mea o fac fara frica. Drumul meu nu este unul normal si nici banal. Corabia mea e fragila, insa elastica si a facut fata unor furtuni de-a dreptul biblice. Am esuat, mi-am umplut plamanii de apa sarata, m-am catarat si am cazut de sute de ori dar mereu am avut sansa unei licariri. Cand un val mai prietenos m-a ridicat zaream o luminita. La inceput mai mica, apoi credeam ca am pierdut-o ca intr-un final sa straluceasca tot mai tare, sa revina mereu, acolo. 

Credinta mea este sora mea. Faptul ca ea a ramas mereu puternica si a luptat pentru mine, pentru copiii ei, pentru sotul ei, pentru noi a transformat-o in stanca pe care o stiu astazi. Noi toti la nevoie ajungem la ea si urcam din nou cu ajutorul ei. Iar credinta mai mare ca asta nu este. 

Please follow and like us: