29.03.2020
Sunt un ciudat. Varful carierei mele a fost in mijlocul oamenilor. Si nu putini, sute si mii de oameni ce strigau, cantau cu noi. La final ne inconjurau, doreau poze sau autografe, totul ok. Mai tarziu amici, prieteni, patroni de club, primari, ministri sau interlopi -insiruire intentionata- si zeci de sticle dupa preferinta, vodka, bere, vin, whiskey si eventual socializare la greu. Insa mereu am fost primul ce pleca, primul ce abandona petrecerea, fie ea cea mai reusita. Am considerat socializarea, discutile banale, mediocritatea de nesuportat. M-am chinuit destul de mult sa zambesc la glume vulgare sau la gesturi penibile si atunci, mai mereu am preferat sa plec primul.
Astfel, ce a urmat dupa ce am iesit din afaceri si viata publica, desi a fost neplacut, aproape toti colaboratorii si “prietenii” nu mi-au mai raspuns la telefon, s-a constituit ca o lectie de viata asumata, dar cumva manusa. Adica asta e, daca nu am ce invata de la tine prefer singuratatea. Iar acum, in aceste momente de-a dreptul horror pentru omenire sunt ok, chiar ok, apropo de socializare, nu imi lipseste ceva ce am evitat aproape mereu.
Dar cum ar fi daca in loc de acest virus ce ne tine la distanta fizica, intre proprii pereti si ganduri, cate doi, cate 3, cate 5 sau singuri, ar exista un microb ce te lasa pur si simplu fara vorbe, fara glas, fara posibilitatea de a mai spune ceva, niciodata? Ai putea alege dintre cele doua variante? Suna macabru si absurd, dar acest scenariu l-am regasit in piesa de teatru “Era armoniei”de Roger Richard definita ca fiind comedie-fantezie. Am zambit pe alocuri pentru ca aparitiile lui Toma Caragiu sau Beligan imi starnesc si acum emotie, insa apropo de fantezie, ultimele saptamani m-au invatat ca nu mai exista SF, exista doar scenarii care inca nu au devenit realitate. Va las placerea de a descoperi daca doriti singuri piesa, insa pe scurt, povestea ce la inceput pare o intamplare, faptul ca o persoana isi pierde vocea, devine in scurt o epidemie si (va suna cunoscut?), nu iarta pe nimeni, de la o mireasa ce nu mai poate spune da, pana la un parlamentar sau un director de teatru. In scurt timp toata populatia planetei e nevoita sa comunice prin note muzicale, iar apoi, dupa 200 de ani, dialogul verbal e considerat antic daca nu chiar si aberant.
Drept sa spun, daca ar fi eu sa aleg cu siguranta as alege aceasta varianta. Zi de zi cantitatea de idioti ce vorbesc la televizor sau pe internet creste alarmant. Iar acum cand toata lumea e in casa fara discutie, exista si mai multi idioti pe kilobit patrat. Nu imi e frica de faptul ca as putea sa ma imbolnavesc. E inevitabil, la un moment dat cu totii o sa fim in aceasta mare supa de corona. Insa imi e frica de oameni si vorbele lor, de actiunile pe care le intreprind, de lasitate si minciuna si de cantitatea de prostie ce la un moment dat te doboara.
Mai mult, ceea ce se numeste acum “social distancing” inceput de multa vreme in vest si de ceva vreme s-a instalat confortabil si in est. Iar strazile pustii, mastile pe fata si singuratatea vor deveni si ele familiare in viitor. Ca orice alt scenariu SF scris acum 30, 10, 6 ani, acum 20 de zile sau 20 de secunde.