Acum o luna lumea parea ca se indreapta. Cocoasa ce a crescut tot mai mult in ultimii ani parea incet-incet sa dispara cu mici masuri banale ce altadata nu ar fi insemnat nimic, dar acum sunt de aur. Azi scoatem mastile din exterior-victorie! Maine nu mai avem nevoie de certificat sa intram la KFC-AM INFRANT! Au facut fizioterapie cu mintile noastre si parea ca ne indreptam, dulce iluzie profund omeneasca. Pentru ca orice ar fi ziua de astazi este o mica minciuna in care ne spunem, e ok, e in regula copile, suntem bine si maine va fi si mai bine.
Apoi, intr-o dimineata cu ceata clasica de Cluj si cer perfect albastru de Andalucia “ne-am trezit” in plin razboi. Si nu era in Mali, Palestina sau Etiopia ci aici in batrana si naiva Europa. Si ca orice persoana posesoare de telefon am inceput si noi lupta cu postarile, cu newsfeed-ul nostru de toate zilele. Credem ca facem diferenta, ca opinia noastra conteaza, ca o sa influentam ceva, insa de fapt somnul in care am fost aruncati de ceva vreme este inca peste noi, ne-a acaparat simturile de dinainte de pandemie.
Am spus la inceputul anului 2019: cel mai important lucru in lupta cu acest virus este sa ne pastram mintile cat de cat intregi. Iar acum reiterez ce am spus si intaresc aceasta convingere: cu o gripa, cu o luxatie sau chiar cu un virus nou ai o sansa sa invingi, unde nu ajuta prudenta, ajuta medicina, unde nu ajuta medicina ajuta credinta, dar cand pas cu pas, zi de zi iti pierzi speranta si implicit cate un neuron cade ucis de armele albe prezente in postarile fiecaruia e greu sa mai revii, daca nu chiar imposibil.
Razboiul a inceput cand am renuntat sa protestam, cand am renuntat sa gandim liberi si lipsiti de prejudecati, cand am renuntat sa ne educam, cand am inceput sa ne culegem stirile de pe facebook si cei ce ar trebui sa fie jurnalisti au devenit simpli zugravi, dau copy-paste de pe un zid pe altul. Iar invazia de care spuneam in titlu a inceput inainte de intrarea anuntata si re-anuntata a rusilor in Ucraina. Spania s-a umplut de “turisti” in ianuarie-februarie. Ca niciodata nu mai exista locuri de parcare libera si localnicii umbla innebuniti sa isi poata lasa masina undeva in apropierea locului de munca. Nu au venit ucrainieni si rusi asa de multi (inca), au venit germani, francezi sau nordici ce au senzatia ca aici razboiul nu poate ajunge, dar au adus razboiul cu ei: preturile au devenit de luni de zile mai mari si urca fara sa se opreasca pentru simplu motiv ca nimeni nu mai comenteaza si ca daca Carlos, Macarena sau Gigel nu mai cumpara o vor face Henry, Jörg sau Lukas.
Si romani au venit in ultimele luni. Unii ce luase hotararea aceasta in 2018-2019, dar nu au mai apucat sa faca pasul, altii si-au luat catelul si purcelul si au fugit preventiv din calea necunoscutului. Straini si prieteni deopotriva ce au ales sa imi devina vecini. Si bineinteles, in spiritul anilor pe care ii traim, strainii mi-au devenit prieteni, iar “prietenii” simpli straini.