Te gandești ca daca Dumnezeu a creat femeia dintr-o coasta a barbatului, lucrul acesta s-a întamplat rapid si simplu. Vorbim de o singura coasta pana la urma, intr-o singura zi. Pe când femeia conține rabdare cu carul, e creata meticulos si strat cu strat si înca o data nu uitati, contine multă rabdare. 

Nu cred in planurile lor diabolice, premeditate, cred insa intr-o anumita naivitate de genul “Pana la urma o sa il fac al meu”. Dar nu e indeajuns draga mea, doar rabdare si vointa, pana la urma e posibil sa fie intr-o alta viata sau cu altcineva. Eu unul eram curios de o relatie ca dracu’ de o excursie la Putna. No thank you sir. Insa, ma bucuram cand mai vedeam o femeie ca imi zambeste in magazin sau pe strada, se pare ca nu tot Bucurestiul e gri, un zambet imi dadea si mie si ei putina culoare. Dar privirile roscatei erau indefinibile momentan pentru mine. La incalzirea de inaintea sesiunii de kinetoterapie mereu stateam 10 minute pe bicicleta, iar in fata mea o oglinda imensa. De privit nu prea priveam, nu imi place sa fac poze, sa ma contemplez in oglinda cu atat mai putin. Dar mereu, in secunda in care aruncam o privire mi se parea ca roscata ma priveste. O data ti se pare, de doua ori/sesiune la fel, maine daca mai arunca o ocheada zici ca exagerezi tu, dar acum efectiv nu mai stiam ce sa cred. Se uita sau doar mi se pare? Cred ca medicamentele astea pe care le iau imi produc si halucinatii.

Si uite asa zilele treceau si trebuia sa ma hotarasc incotro. Acum mai e o problema. Rac hotarat e o mare raritate. Gen un cal pe patine, cam asa ceva. Iar daca se hotareste racul, mare grija ca s-ar putea razgandi mult mai rapid decat s-a hotarat. Amageala asta, joaca continua nu mai putea dura foarte mult. Activitatile mele se rezumau la impresarierea unei trupe care “imi ramasese fidela” dupa plecarea de la True Club-buna gluma, am sa dezvolt altadata- si sedintele de kinetoterapie, plus inot unde evoluasem bine de tot, ajunsesem la o ora de bazin. Cu Emanuel, leaderul trupei, ma vedeam “La Birou”, adica la cafeneaua de sub Outwear, de pe Decebal si tot acolo aveam intalnirile cu clientii. Loc fain, aproape de casa, necotropit de baietii cu lanturi la gat sau de botoxfete. 

Buna Leonard, spune-mi te rog, unde mai pot gasi cartea ta” Un rol pentru Andra”?

Asta e un mesaj pe care il primeam din ce in ce mai rar. Trecusera 8 ani de cand aparuse cartea, curiosii aflasera cine e Andra-Caranda, iar cartea efectiv nu se mai gasea in librarii doar din greseala. Asa ca m-am oferit sa trimit eu cartea persoanei care m-a intrebat de ea, asta doar in cazul putin probabil in care nu cumva o gasea ratacita printr-o librarie online. Astfel, i-am trimis mesajul dupa care am mai aruncat o privire la poza celei care imi scrisese. Parca totusi o cunosc de undeva? O fi fost clienta la True Club? Lucra la contabilitate pentru noi, ascunsa in spatele biroului? Am fost vecini candva? Nu doamnelor, nu domnilor, era chiar ea, roscata cu pricina. Deci nu am halucinatii de la medicamente, asta chiar e o veste buna. Am revenit rapid cu un al doilea mesaj: ma bucur sa iti ofer chiar eu cartea, scuze ca nu mi-am dat seama cu cine vorbesc din prima. Iar raspunsul ei nu s-a lasat asteptat aproape deloc: Iti multumesc foarte, foarte mult! N- am indraznit sa te abordez, scuze! 

Ia uite ma, micuta de ea, cum nu a indraznit sa ma abordeze. Dar a privit si a privit si a privit. Pana la urma si asta e o abordare. Am stabilit o intalnire la cafea pentru ziua urmatoare, iar ea mi-a confirmat ca ma va asteapta afara, “cumintica pe bancuta”. O replica memorabila pentru noi. 

Si asa a fost, ma astepta pe bancuta din fata. Am intrat la LogOut cafe ca acasa, era bine sa ma aflu pe teritoriul meu. Pe de alta parte, desi roscata imi starnise interesul eram extrem de relaxat, nu cautam nimic, nu alergam dupa nimic, aveam un singur plan care trebuia dus la indeplinire. Insa, asta nu insemna ca nu pot sa ma abat putin de la planul meu, macar de dragul divertismentului. Am inceput sa vorbesc. Mai ales eu, imi spuneam ca nu am nimic de pierdut, nu vreau sa demonstrez nimic, asa ca am dat din casa cele mai ciudate sau diferite lucruri pe care pot sa le spun. Am pus garda jos, de fapt, am uitat de ea si i-am spus de problemele personale, de afaceri, de relatii, ca vreau sa plec din Bucuresti, dar nu inainte de a face o vacanta in Thailanda, am aruncat in joc o multime de informatii. Ia de aici, sa te vad acum daca mai ma privesti curioasa in oglinda?! Iar la un moment dat, “in focul discutiei” muzica ce pana atunci era ambientala se aude tot mai tare si un chinez cu un microfon in mana incepe sa cante cateva arii de opera. Primul instinct a fost sa ma gandesc ca sunt la show gen “Camera Ascunsa”. Adica fusesem de sute de ori in crasma asta, stiam ca mai canta seara acustic cate o trupa, dar dis de dimineata sa ma trezesc cu chinezul asta urland “La Donna e mobile” trebuie sa fie ceva ciudat. Dupa ce ma uitasem cu drag la roscata am inceput sa o privesc cu suspiciune. Aflasem ca e rac, ca si mine, ca e olteanca (oh, Doamne, de ce?!), ce mai urma? Sa aflu ca lucreaza la Kanal D? In scurt timp lucrurile s-au lamurit, chinezul canta pentru un nene care era prieten cu patronul, cum in cafenea nu era multa lume oamenii si-au permis un moft si asta a fost tot. M-am linistit, teribila conspiratie, nu era nici teribila si nici conspiratie.

Si am plecat fiecare in treaba lui. Zilele treceau, privirile incepeau sa se intersecteze mai des in oglinda care a devenit a noastra, ea ma cauta mai des, un mesaj, un telefon, o invitatie la masa sau mergeam impreuna la kinetoterapie, iar cu cat lucrurile pareau sa aiba mai mult sens cu atat mai confuz am devenit eu. Ce vreau eu acum? Daca plec in curand are sens sa intru intr-o relatie? Vreau sa imi complic existenta? Mai vreau de fapt o relatie? Stiu ce vreau? Zeci de intrebari se izbeau in capul meu, nici un raspuns clar. Insa, buna mea prietena Alina H ma incuraja: Mah, potoleste-te cu intrebarile astea ca dau cu tine de pamant (e in stare). Femeia e super faina, e independenta, nu e o copiluta ametita, are toate atuurile, ce intrebari sa mai ai? Incercam sa ii raspund Alinei, ca nu e o “problema” la ea, ca e la mine, ca imi facusem niste planuri foarte clare in care nu apareau nici o roscata, ca aparitia ei, cumintica pe bancuta, ma zguduise, ca imi era frica sa fac orice pe tema asta. 

Am framantat toate astea saptamani intregi, m-am zbatut, m-am impotrivit, am facut nazuri, am spus nu si nu stiu de cateva ori cand m-a cautat, iar intr-o zi, dupa ce am terminat sedinta de kinetoterapie, am iesit, am luat-o in brate si am facut cel mai complicat lucru posibil. Am sarutat-o.