Pregatirea pentru a doua viata

Sunt ingrozitor cand e vorba de despartiri. De oameni, de case, obiecte, locuri. Nu stiu sa ma despart sau mai bine spus nu stiu sa ii (le) pierd. Si de obicei dispar, nu ma despart cum ar trebui. Dar ce pare pe moment o solutie, vine din urma si te musca direct de cap ca un dalmatian bezmetic.

Pe un zid, undeva in Romania

Am decis ca plec in Spania acum cateva luni. Eram si sunt sigur ca o sa fac asta, insa nu am luat in calcul hazardul. Cum adica? Am stabilit, am zis ca plec singur si apoi, dintr-o data intra Roscata in viata mea ca o furtuna in cazanele Dunarii? Si acum ce se alege cu planurile, merg tot singur? Vine si ea? Ar vrea sa faca asta? In mintea mea, neuronii jucau biliard si doar ei se distrau. Dar cum iti faci mai multe griji, cum macini mai mult cum nu rezolvi nimic. Iar marile dileme se rezolva de obicei cu intrebari simple, gen “Roscato, vii cu mine in Andalucia?”. A spus da, fara mari analize si asta a fost incredibil. Ok, planul e acelasi, dar se schimba. 

Mi-am rezervat in februarie un bilet de avion la Malaga, urma sa stau 9 zile si speram ca o sa rezolv problema cu chiria si alte chestiuni administrative. Urma sa rezolv si problema cazarii si, desi nu imi place sa stau la cineva si nici sa stea cineva la mine, am apelat la prietenul Adrian:

  • Omule, stii ca tot iti spuneam ca o sa fim vecini?
  • Da, da, o sa te muti, da.
  • Vezi ca vin sa imi caut chirie.
  • Vorbesti serios? Eu credeam ca spui la misto.
  • Nu man, chiar vin si am nevoie sa ma ajuti un pic, sa mergem la niste agentii imobiliare si DACA se poate sa stau la tine in perioada asta.
  • Esti binevenit sa stai la mine, chiar o sa ai apartamentul la dispozitie, eu am unde sa stau, dar vedem cum facem cu vizitele la agentii, o sa mergem, dar sunt si la munca zi de zi, e putin mai complicat.

Sunt oameni ca mine, care nu suporta musafirii ce stau peste noapte si oameni ca Adrian, ce au mereu casa plina: neamuri, amici, fosti colegi de clasa de acum 30 de ani, o bunica, un catel, etc. Si daca e cazul mai dorm si pe jos. Am avut noroc, iar de data asta ma gandeam, jos palaria, am noua zile la dispozitie sa gasesc o solutie de chirie si un apartament la 20 de m de plaja. Not bad Leonard, not bad.

Am ajuns seara in Malaga, Adrian m-a luat de la aeroport cu zambetul pe buze, in timp ce goneam pe autostrada a nu-stiu-cata-oara, in drumul spre ce urma sa fie noua mea casa. 

  • Ia uite, ora 17:00, 18 grade, in Bucuresti, cred ca sunt maxim zero. E bine la Malaga, nu?
  • Ioooi, e foarte bine, prietene, sper sa nu mai experimentez degraba iarna in varianta de Dambovita. 
  • Si chiar te muti? Chiar vrei sa pleci, sa lasi tot?
  • Nu prea mai e nimic de lasat Adrian, mai mult, cati ani mai sunt inainte vreau sa ii traiesc diferit.

Mi-a dat cheile, am preluat apartamentul si dus a fost. Urma ca zilele urmatoare sa incepem sa cautam. Eu intre timp, am inceput sa fac poze pe strada la anunturile puse in ferestre si sa caut pe internet alte oferte. 

Vecinul de palier a lui Adrian

Exista o mare problema cand un individ care a locuit in ultimii 10 ani in Bucuresti, intra intr-o agentie imobiliara intr-un orasel andaluz. Acum dupa aproape 5 ani petrecuti aici, pot sa va spun ca sentimentul e ca si cum tu conduci un BMW (second hand, dar totusi “nervos”) si esti inconjurat de zeci de Renault-uri, Peaugeot-uri si Seat-uri, care toate torc ca niste pisicute la soare, imperturbabile si de neclintit la claxoanele tale isterice. Adica, uita tot ce stiai despre serviciile din Romania si da-ti un reset, bea 15L de ceai de tei si apoi incearca din nou.

Insa “motorul” meu inca era turat la maxim, zilele treceau, solutii nu existau, Adrian nu reusea sa vina cu mine datorita programului de munca si eram tot mai agitat. Nu e ca si cum pot sa vin de 10 ori pana gasesc o solutie. Va trebui sa incerc sa merg si singur la agentii, nu pot sa mai astept. Si da-i si lupta. Pentru ca probabilitatea de a gasi un agent imobiliar vorbitor de engleza e cam aceeasi cu care vei intalni un vorbitor de chineza in Cugir. Asa ca mi-au ramas cateva cuvinte in italiana ce (spuneam eu) suna exact ca in spaniola si mai ales limbajul universal al nestiutorilor, datul din maini si holbatul cu diferite expresii. Dupa cateva nereusite am intrat intr-o agentie unde “lucrau” trei femei. Si de aici, incerc sa va pun dialogul in maniera reala si dezacordata in care s-a desfasurat.

  • Hello! In speranta in care poate-poate din 3 una stie engleza.
  • priviri semi-indignate, oftat prelungit si un Hola fara de chef.
  • Want-Eu-apartament here chirie, hombre serios, tengo dineros pentru asta.
  • privirile indignate se transforma in priviri pline de compasiune, usor amuzate. Ma gandesc, ok, daca primesc compasiune ceva-ceva pot sa fac cu asta.
  • What ofertas aveti voi? Quiero vad acum calculator poze. 
Credit memegeberator.net

Cea mai in varsta dintre femei se ridica incet, cam cum se ridica regina Elizabeta in weekend, dimineata, cand nu are de muncit, ma ia de o toarta si imi zice/indica sa iesim. Desface o doza de cola, isi aprinde tigara, da pe spate un gat de cola, arde 4 cm din tigara si pufaie relaxata. 

  • Coca Cola, ai ai ai ce gust bun, muy rico ah? 
  • Eu Coca Cola don’t like, work coca cola in 1994 baut mucho mucho, no me gusta deloc acum. Por favor, un apartament, ceva?
  • Mai guapeton liniste-te la tine, ia un gat de cola, aprinde o tigara, relaxeaza-te si vedem dupa aia cu apartamentul.

Femeia din fata mea are minim 65 de ani, o fata brazdata de riduri adanci, dar e imbracata ca o adolescenta si bronzata ca un hornar. Totusi, in felul in care ma privea zaream o unda de speranta. De acum totul era sa am rabdare. Dupa ce si-a facut pauza binemeritata m-a predat unei colege, mai tinere, adica la vreo 50 de ani, dar mult mai “pretioasa” care m-a dus sa vad doua apartamente. Zona in regula, aproape de plaja, vis-a-vis un magazin, dar cam micute. Apoi ne-am intors si am mers exact in blocul unde era si agentia, dar la cateva etaje mai sus. Nu, nici asta nu e ok, e genul “mobilat clasic”. Am coborat din nou la birou si le-am auzit din nou vorbind, cautand o solutie. Insa nu pricepeam de ce apare Jesus in discutie. O fi un semn? Ori un blestem? Le-oi fi suparat sau vor sa scoata dracii din mine? 

M-a preluat a treia femeie si ne-am indreptat in directia opusa plajei. Prima data m-am panicat putin, dar apoi vazand ca urcam dealul m-am bucurat. Mereu in vacantele mele priveam cu jind la proprietatile de pe deal, de deasupra oraselului. Cand am intrat in apartament m-am lamurit in cateva secunde, era super tot, dar era timpul sa fac mofturi. Am luat fata clasic-scarbita Leonardista si am inceput sa marai la fiecare colt. E prea mare, ce ma fac daca nu vine si femeia mea? Latra un caine? Aud bine? Geamul asta e prea mare, intra prea multa lumina, are doua bai, consum mare de apa, patul e prea mic. Si tot asa cu aberatii peste aberatii pregatind sa subminez pretul propus de agentie.

Please follow and like us:

EPISODUL 2. CUMINTE PE BANCUTA.

Te gandești ca daca Dumnezeu a creat femeia dintr-o coasta a barbatului, lucrul acesta s-a întamplat rapid si simplu. Vorbim de o singura coasta pana la urma, intr-o singura zi. Pe când femeia conține rabdare cu carul, e creata meticulos si strat cu strat si înca o data nu uitati, contine multă rabdare. 

Nu cred in planurile lor diabolice, premeditate, cred insa intr-o anumita naivitate de genul “Pana la urma o sa il fac al meu”. Dar nu e indeajuns draga mea, doar rabdare si vointa, pana la urma e posibil sa fie intr-o alta viata sau cu altcineva. Eu unul eram curios de o relatie ca dracu’ de o excursie la Putna. No thank you sir. Insa, ma bucuram cand mai vedeam o femeie ca imi zambeste in magazin sau pe strada, se pare ca nu tot Bucurestiul e gri, un zambet imi dadea si mie si ei putina culoare. Dar privirile roscatei erau indefinibile momentan pentru mine. La incalzirea de inaintea sesiunii de kinetoterapie mereu stateam 10 minute pe bicicleta, iar in fata mea o oglinda imensa. De privit nu prea priveam, nu imi place sa fac poze, sa ma contemplez in oglinda cu atat mai putin. Dar mereu, in secunda in care aruncam o privire mi se parea ca roscata ma priveste. O data ti se pare, de doua ori/sesiune la fel, maine daca mai arunca o ocheada zici ca exagerezi tu, dar acum efectiv nu mai stiam ce sa cred. Se uita sau doar mi se pare? Cred ca medicamentele astea pe care le iau imi produc si halucinatii.

Sursa foto:pinterest.com

Si uite asa zilele treceau si trebuia sa ma hotarasc incotro. Acum mai e o problema. Rac hotarat e o mare raritate. Gen un cal pe patine, cam asa ceva. Iar daca se hotareste racul, mare grija ca s-ar putea razgandi mult mai rapid decat s-a hotarat. Amageala asta, joaca continua nu mai putea dura foarte mult. Activitatile mele se rezumau la impresarierea unei trupe care “imi ramasese fidela” dupa plecarea de la True Club-buna gluma, am sa dezvolt altadata- si sedintele de kinetoterapie, plus inot unde evoluasem bine de tot, ajunsesem la o ora de bazin. Cu Emanuel, leaderul trupei, ma vedeam “La Birou”, adica la cafeneaua de sub Outwear, de pe Decebal si tot acolo aveam intalnirile cu clientii. Loc fain, aproape de casa, necotropit de baietii cu lanturi la gat sau de botoxfete. 

Buna Leonard, spune-mi te rog, unde mai pot gasi cartea ta” Un rol pentru Andra”?

Asta e un mesaj pe care il primeam din ce in ce mai rar. Trecusera 8 ani de cand aparuse cartea, curiosii aflasera cine e Andra-Caranda, iar cartea efectiv nu se mai gasea in librarii doar din greseala. Asa ca m-am oferit sa trimit eu cartea persoanei care m-a intrebat de ea, asta doar in cazul putin probabil in care nu cumva o gasea ratacita printr-o librarie online. Astfel, i-am trimis mesajul dupa care am mai aruncat o privire la poza celei care imi scrisese. Parca totusi o cunosc de undeva? O fi fost clienta la True Club? Lucra la contabilitate pentru noi, ascunsa in spatele biroului? Am fost vecini candva? Nu doamnelor, nu domnilor, era chiar ea, roscata cu pricina. Deci nu am halucinatii de la medicamente, asta chiar e o veste buna. Am revenit rapid cu un al doilea mesaj: ma bucur sa iti ofer chiar eu cartea, scuze ca nu mi-am dat seama cu cine vorbesc din prima. Iar raspunsul ei nu s-a lasat asteptat aproape deloc: Iti multumesc foarte, foarte mult! N- am indraznit sa te abordez, scuze! 

Ia uite ma, micuta de ea, cum nu a indraznit sa ma abordeze. Dar a privit si a privit si a privit. Pana la urma si asta e o abordare. Am stabilit o intalnire la cafea pentru ziua urmatoare, iar ea mi-a confirmat ca ma va asteapta afara, “cumintica pe bancuta”. O replica memorabila pentru noi. 

Si asa a fost, ma astepta pe bancuta din fata. Am intrat la LogOut cafe ca acasa, era bine sa ma aflu pe teritoriul meu. Pe de alta parte, desi roscata imi starnise interesul eram extrem de relaxat, nu cautam nimic, nu alergam dupa nimic, aveam un singur plan care trebuia dus la indeplinire. Insa, asta nu insemna ca nu pot sa ma abat putin de la planul meu, macar de dragul divertismentului. Am inceput sa vorbesc. Mai ales eu, imi spuneam ca nu am nimic de pierdut, nu vreau sa demonstrez nimic, asa ca am dat din casa cele mai ciudate sau diferite lucruri pe care pot sa le spun. Am pus garda jos, de fapt, am uitat de ea si i-am spus de problemele personale, de afaceri, de relatii, ca vreau sa plec din Bucuresti, dar nu inainte de a face o vacanta in Thailanda, am aruncat in joc o multime de informatii. Ia de aici, sa te vad acum daca mai ma privesti curioasa in oglinda?! Iar la un moment dat, “in focul discutiei” muzica ce pana atunci era ambientala se aude tot mai tare si un chinez cu un microfon in mana incepe sa cante cateva arii de opera. Primul instinct a fost sa ma gandesc ca sunt la show gen “Camera Ascunsa”. Adica fusesem de sute de ori in crasma asta, stiam ca mai canta seara acustic cate o trupa, dar dis de dimineata sa ma trezesc cu chinezul asta urland “La Donna e mobile” trebuie sa fie ceva ciudat. Dupa ce ma uitasem cu drag la roscata am inceput sa o privesc cu suspiciune. Aflasem ca e rac, ca si mine, ca e olteanca (oh, Doamne, de ce?!), ce mai urma? Sa aflu ca lucreaza la Kanal D? In scurt timp lucrurile s-au lamurit, chinezul canta pentru un nene care era prieten cu patronul, cum in cafenea nu era multa lume oamenii si-au permis un moft si asta a fost tot. M-am linistit, teribila conspiratie, nu era nici teribila si nici conspiratie.

Si am plecat fiecare in treaba lui. Zilele treceau, privirile incepeau sa se intersecteze mai des in oglinda care a devenit a noastra, ea ma cauta mai des, un mesaj, un telefon, o invitatie la masa sau mergeam impreuna la kinetoterapie, iar cu cat lucrurile pareau sa aiba mai mult sens cu atat mai confuz am devenit eu. Ce vreau eu acum? Daca plec in curand are sens sa intru intr-o relatie? Vreau sa imi complic existenta? Mai vreau de fapt o relatie? Stiu ce vreau? Zeci de intrebari se izbeau in capul meu, nici un raspuns clar. Insa, buna mea prietena Alina H ma incuraja: Mah, potoleste-te cu intrebarile astea ca dau cu tine de pamant (e in stare). Femeia e super faina, e independenta, nu e o copiluta ametita, are toate atuurile, ce intrebari sa mai ai? Incercam sa ii raspund Alinei, ca nu e o “problema” la ea, ca e la mine, ca imi facusem niste planuri foarte clare in care nu apareau nici o roscata, ca aparitia ei, cumintica pe bancuta, ma zguduise, ca imi era frica sa fac orice pe tema asta. 

Am framantat toate astea saptamani intregi, m-am zbatut, m-am impotrivit, am facut nazuri, am spus nu si nu stiu de cateva ori cand m-a cautat, iar intr-o zi, dupa ce am terminat sedinta de kinetoterapie, am iesit, am luat-o in brate si am facut cel mai complicat lucru posibil. Am sarutat-o.

Please follow and like us: