Jurnal in izolare

Torre del Mar, Andalucia

15.03.2020

Ziua 1

Suntem spre finalul primei zile de carantina si ciudat, a trecut extrem de repede. Nu stiu cine sau ce a facut lucrurile sa fie asa, insa la acest moment asta pare un lucru bun. I-am propus Mihaelei sa facem un program, cu sarcini, jocuri, timp liber-cat de aiurea suna asta acum- si chiar sa amenajam o camera ca o cafenea, sa avem unde sa “iesim” afara din casa. 

Cred ca cel mai greu lucru va fi sa ne abtinem sa intram pe internet. Pe site-urile de stiri si cele de socializare, acolo este teroarea cea mare, nu in virusi necunoscuti. Pe internet e o junga plina de “virusi” si “bacterii” ce omoara din vorbe tot ce prind. Ca oamenii sunt groaznici stiam deja, ca trebuie sa arate asta in public pare hilar, gretos de-a dreptul. Ce se intampla acum in tara in care am ales sa traiesc, in tara care m-a primit impecabil este supus, ca peste tot probabil, unei presiuni si unor discutii continue. De ce nu a facut presedintele guvernului asta si nu asta, de ce nu a intervenit mai repede, mai dur? De ce-uri ca la varsta de 4 ani. Nu as vrea sa fiu in pielea niciunui leader politic in aceste momente si in general, dar unul din lucrurile pentru care romanii si alte natii au emigrat in Spania, Italia sau UK este pentru ca sunt democratii si nu regimuri democratice. Nu poti face lucrurile ca in China astazi si apoi dupa o luna sau patru sa te comporti ca Paris. Nu poti cere sa se ia masuri ca in China decat daca tu ti-ai asumat ca ai emigrat in China sau Coreea de Nord. Nu poti fi incantat ca angajat aici de anumite avantaje, nu poti sa te bucuri ca turist de aceasta tara, iar apoi sa ceri vehement sa se inchida tot, acum, in cateva secunde. Exista un parlament, o opozitie, chiar un rege, exista o societate super activa cand e vorba de a protesta si cumva trebuie sa ii impaci pe toti. Cu riscul ca in acest interval sa se piarda vieti.

Apoi, tot ce s-a hotarat aseara se implementeaza in cateva zile-stiu, dureaza prea mult. Dar John Smith din Worcester, venit in vacanta aici bea bere de 4 zile, el nu stie ce se intampla in viata lui de cativa ani, cu atat mai mult ce se intampla AZI in lume. Si atunci, exista putina diplomatie in felul in care se exprima autoritatile astazi. Gen: “John, vacanta s-a terminat, mergi acum la hotelul tau si stai acolo.” Sunt convins, maine daca mai iese John din hotel in cautarea unor halbe de bere o sa primeasca o amenda de vreo 6000 de euro pentru prima abatere si 30,000 pentru a doua. Iar in timpul asta se pierd vieti. Exact, da, asta se intampla, e trist si crud cum e toata situatia asta, dar, legea suprema, duritatea maxima, radicalismul ce se cere sau in aceste momente trebuie sa vina din tine si din mine, din fiecare dintre noi, nu de la guvern sau presedinte. Trebuie sa stam in casa, sa iesim doar motivat, trebuie sa sustinem autoritatea si mai ales sa avem o rabdare de dimensiuni uriase. Orice alta varianta pare imposibila in acest moment.

Am iesit cativa metri in jurul blocului cu Indy, companioana si prietena noastra Indy (bichon havanez) si am pasit sfios, de parca era prima data cand fac asta. Momentan e posibil sa iesi cu animalul tau de companie si atunci am zis sa ne bucuram impreuna de o mica plimbare. E pustiu pe toate strazile si mai vezi poate un om la 200 de m, un vecin cu alt catel ce ma saluta, iar in curtile caselor se aud copii jucandu-se. M-am bucurat de aer si am frematat din nari la fel ca Indy, mai suspicios, mai curios ca niciodata. O fi aici rahatul asta de virus? Sau poate pe zidul ala? Pe usa de la garaj? De ce nu pot sa apas pe un buton si sa am vederea infrarosie sau infraverde, sa IL VAD? Cele 10 minute de plimbare au trecut extrem de repede, dar ma bucur si acum de ele, sunt mai pretioase decat orice. Prieteni, banalul va fi cantarit in aur.

Please follow and like us: