16.03.2020
O prietena de-a mea a primit de la parintii ei un pachet de mancare. Printre altele un borcan mare cu ciorba. Pe drumul de la autogara pana acasa, cumva borcanul s-a spart si bunatatea de ciorba a facut toate alimentele fleasca. Mi-a spus apoi ca nu era momentul sa se intample chestia asta. Insa e oare un moment “bun” in care sa se intample ceva negativ in viata ta? Putem fi cumva pregatiti pentru asta sau incercam sa ne impacam cu gandul ca “totul e voia Domnului”?
Ziua doi a debutat deruntant. Dupa restrictiile anuntate sambata vad anunturi ca magazine de reparatii GSM sunt deschise, terenuri de golf ce functioneza si alte afaceri mai mici sau mai mari care par ca nu tin cont de hotararea de guvern. E clar, astazi, printre altele o sa avem parte de un concurs foarte strans cu doua competitoare ce vor neaparat sa iasa in castig, lacomia si ipocrizia. Mintea mea aude si proceseaza informatiile astea, dar apoi ingheata, nu reuseste sa proceseze. Ies la scurta plimbare cu Indy si vad orasul de sus, de pe deal. Masini putine, cate un om cu cate o punga sau cate un varstnic ce isi impinge cadrul incet. Verific ce e mai important, reperul meu nr1, Marea e tot acolo. Impasibila si frumoasa refuza sa participe la nebunia de pe uscat, isi vede de valurile ei.
Cobor la ora pranzului, cand de obicei aici e mai liber sa iau paine, salata si legume. La primul magazin rafturile sunt pline cu de toate si in tot magazinul (imens) sunt maxim 10 clienti, angajatii si doar painea lipseste pentru moment. Mi se spune insa ca peste 30 de minute o sa se umple rafturile din nou. Nu astept, platesc fara sa am pe nimeni in fata la coada si incalec pe scooter spre alt magazin. Ma intersectez cu doua echipaje de politie si maxim 20 de persoane pe strada. Insa din cei 20 doar doi sunt mai tineri, chiar copii, restul sunt 65+ si stau si la taclale. O barfa, o poveste si mai avanseaza doi metri cu cadru. Intreb pentru un prieten, oare chiar oamenii astia nu stiu ce se intampla sau pur si simplu aleg sa ignore? Isi cauta moartea din lipsa de alta activitate sau pur si simplu nu le mai pasa de nimic. De multe ori am suspectat ca varsta te face mai insensibil la nevoile celorlalti, mai nepasator si “miserupist”, dar pare usor ireal ce vad. Pe de alta parte suprainformarea de care avem noi parte, generatia conectata la internet, imi pare mai ales acum o boala si mai grea decat acest virus. Citesti, rumegi, te enervezi. Citesti, te enervezi si te imbolnavesti. Dai refresh la news feed si parca iti mai bagi in vena o doza de venin. Ce te face sa continui sa cauti asta? Sa ingurgitezi mai mult rau decat poti duce? Retelele de alienare a socializarii produc o dependenta groaznica. Iar acum conduc acest razboi, alimentand lumea cu panica.
Insa o noua zi se apropie de final. Nu a fost cea mai grozava pentru ca vine dupa o noapte mai proasta ca si precedenta, iar atunci cand somnul nu e ceea ce trebuie, culori deja pale ale sperantei o dau in tonuri de gri. Insa e lupta mea care nu are legatura nici cu virusi si nici cu restrictiile de circulatie. E lupta dintre realitatea deformata ce uneori imi rade in nas si realitatea “reala” de care aleg sa ma agat cu putere. Si cat mai am un dram de putere o sa o fac in continuare. Deci ziua doi e pe final, insa speranta de la ora 8 cand vecinii canta si aplauda e insotita de o sansa imensa, aceea de a nu fi singur in aceasta izolare. Pentru asta merita sa pun un zambet peste ziua asta.