25.03.2020

Am scris zilele astea cu gandul la mine, cu gandul la partenera mea, cu gandul la familie, insa mai putin cu gandul la alte familii, la alte categorii de oameni ce nu sunt foarte aproape de mine. Cum ramane cu copiii ce urmeaza sa se nasca? Cu pustii de 7 ani ce trebuiau sa mearga la scoala din septembrie? Dar cu adolescentii?

Fara discutie cei mai mari eroi ai zilelor noastre sunt cadrele medicale. Am vazut “selfie-uri” dupa ture de 12 ore, dupa ce si-au dat jos echipamentul de protectie si am ramas ingrozit. Fetele tumefiate, ranile cauzate de mastile profesionale erau la vedere, dar in ochi se mai vedea ceva, ranile nevazute, dar stiute, ce o sa ramana mereu in sufletele lor. Ei sunt infanteristii zilelor noastre, ei sunt primii ce se iau la tranta sau baioneta cu dusmanul invizibil. Si pentru ei jos palaria si toate rugaciunile mele. Apoi pompieri, politisti, garda civila, soferi de tren sau autobuze, cei ce fac aprovizionarea. Toti acestia sunt bucurosi ca isi fac datoria si ca (mai) au un loc de munca. Cu siguranta am uitat si alte categorii, insa acum as vrea sa scriu si despre parinti. Cred ca si ei sunt eroi. Sa stai zile, saptamani sau luni, 24 din 24 cu adolescentul tau confuz sau cu pustoaica de 7 ani mi se pare o misiune extrem de dificila si oricat de multa dragoste ai avea, oricat tact si intelepciune, undeva e posibil sa se rupa filmul. Cum ii explici unui prescolar ca NU are voie sa isi viziteze prietenii, ca nu poate merge la Pizza Hut sau Mac, dar nici in fata blocului. Ce imaginatie sa ai sau cum sa il faci sa inteleaga? In cazul in care esti parinte si faci asta zi de zi, ai admiratia mea.

Cum poti insa sa il opresti pe fiul tau, adolescent de 17 ani sa isi mai vada gagica? Baietii la un fotbal sau sa iasa cu bicicleta la o tura prin padure? Viata e dura, dar grea prietene, o sa vezi tu cand o sa cresti mare! Va mai aduceti aminte, asa ne spuneau noua parintii. Si da, am vazut, sa cresti mare nu e funny deloc, e o capcana in care cadem cu totii. Dar ei, copiii ce vina au de aceasta intamplare? Nu, e lumea creata de noi, ei  nu au cauzat problema asta, dar trebuie sa traga cu noi cot la cot, sa creasca in izolare.

Mi se spune de cate un amic, de cate o cunostinta, sa vezi ce o sa fie din punct de vedere economic dupa. Da, stiu, o sa fie un dezastru, dar nu mai imi pasa, va spun pe bune. Adica WTF, ma mai consum azi pentru “dezastrul” de peste cateva luni sau un an, bring it on bitch, asta este. Dar azi mi-a trecut prin cap asta… Copiii astia doriti si iubiti, acesti rasfatati -pana acum- ei ce vor face? Pe unde o mai scoatem la capat cu ei, mai ales ca repet, situatia asta nu e din vina lor. Iata o tema de meditatie pentru noua lume in care o sa ne trezim curand.