5.04.2020

Ceea mai mare dorinta pe care am avut-o si inca o mai am este teleportarea. Evident, nu sunt singurul, iar daca ai crescut ca si mine cu Star Trek probabil te bantuie ideea asta. Mai ales ca majoritatea gadgeturilor prezente in episoadele serialului sunt acum prezente in viata noastra: tablete, bluetooth, telefoane mobile mici si destepte. Dar daca duc exercitiul asta mai departe mai tare ca teleportarea este calatoria in timp. Nu imi spune ca nu ai mai da o raita prin anii ’90, macar pret de un suc la Tec cu prietenul din copilarie sau de ce nu in’85 la cuplajul de pe 23 de august cu inca 100 000 de mii in tribune. 

Mai bine de 10 ani am batut tara in lung si in lat si am cunoscut o gramada de oameni. Si unde sunt oameni sunt si crasme. De toate tipurile, terase pe lacul Snagov, garaje improvizate si transformate in “restaurant” in mijlocul Clujului,  bufet in Susenii Bargaului, gratar pe malul lacului la Colibita, Hanul Ancutei-cu bucatarie de clasa si tigani lautari, cantine la subsol si fite la etajul 11, sali private ale unor baroni locali si cofetarii numai bune sa iti indulcesti un drum de 500 de km. 

Acum 20 de ani la Brasov am descoperit Vatra Ardealului. Locul exista in continuare, e tot acolo si daca esti brasovean poti sa ai doua pareri despre aceasta: 1-e supraevaluat, turistic si extrem de scump sau e smecherie, e musai sa mergi sa iei de acolo cate ceva din cand in cand. Saratele, tiramisu, biscuiti sau o “simpla” Amandina, toate erau la superlativ in acele vremuri. 

Regina neincoronata a acestui stabiliment este si va fi prajitura Deliciu. Opriti-va din orice faceti acum si inchideti ochii. Imaginati-va inimaginabilul, o lupta dintre gusturi proaspete si echilibrate ce se termina intr-un mare armistitiu, in dragoste pura. Pentru ca atunci cand un padispan facut responsabil si o idee insiropat sta fata in fata cu un strat de crema fina de mascarpone in combinatie cu frisca si un sos rece si acrisor de fructe de padure ingerii vor plange de bucurie. 

Orice drum de Brasov insemna prajitura Deliciu.

Orice drum ce trecea prin Brasov insemna prajitura Deliciu.

Orice prieten ce trecea prin sau pe langa Brasov trebuia sa imi aduca 2-3 portii de prajitura Deliciu.

Daca un prieten, un nepot, un dusman sau vreo “matusa” va trece in viitor prin sau pe langa Brasov il/o indemn sa mearga sa incerce prajitura Deliciu. Experienta asta iti va schimba viata. Vei incerca sa o gasesti si altundeva, sa intrebi prin Fetesti sau Carei de ea, sa te uiti cu speranta pe rafturi, doar doar poate va aparea si altundeva. Iar incercarea finala este sa ajungi atat de bun si consecvent incat sa creezi tu in casa prajitura Deliciu. Doar atunci poti sa spui ca ai inteles ceva din viata.

Noi astazi nu doar am inteles ceva din viata, dar am atins si Nirvana, am calatorit in timp si am gustat din nou din amintiri. 

14.04.2020

Fiecare vacanta sau weekend pe care l-am petrecut la Budus, locul unde au trait bunicii mei are o savoare extraordinara. In primul rand, povestile bunicului meu, Lazar, de prin al doilea razboi mondial sau din lagarul rusesc, apoi faptul ca in spatele casei trece un rau, ceea ce insemna ca in fiecare vara ne uita Dumnezeu la scaldat si ne intorceam infometati, placintele cu branza ale matusii Livia, merele verzi si prunele negre, toate aceste savori imi imbata memoria intr-o placuta si nemarginita nostalgie.

Apoi in acel loc au ramas unchiul Nucu si matusa Livia ce au dus mai departe mostenirea si ideea de ospitalitate. Nu ai cum sa mergi acolo si sa nu primesti cateva kg de rosii naturale, cartofi, mere si neaparat un brat de flori din gradinta din fata. Unchiul e acelasi personaj glumet si plin de viata desi s-au adunat si deasupra lui norii. Insa orice alta amintire pe care incerc sa o rememorez se izbeste de un fapt cert, la tara toti copiii erau copii, nu existau rase, nu existau culori, exista joaca, exista scaldat si exista bucurie. Mai mult, inainte de 89 singurul loc in care am vazut un film pe casete video a fost in casa unui prieten al unchiului Nucu, ce locuia in comuna vecina si care era tigan. Apai dragii mei, om mai fain si mai primitor ca acesta nu intalnisem pana acum. Celebra zicala romaneasca cu care mai toti am crescut, daca nu esti cuminte te dau la tigani, nu mai avea niciun sens pentru mine. Ma gandeam mereu cand il vizitam ok, dati-ma la tigani, astia au curte, au animale, vorbesc frumos, ma servesc cu bunatati si MI NU NE, au video. 

Antonio Cortés are 31 de ani si s-a nascut in Romania. Pana la varsta de doi ani a crescut in orfelinat, iar apoi o familie l-a adoptat si l-a adus in Spania, mai precis in minunatul orasel Nerja. Sa copilaresti in Nerja este un vis, va asigur. Vorbim de o localitate ce doar de cativa ani a depasit 20 de mii locuitori cu case albe pe dealuri si stradute inguste ce duc mereu si mereu la un colt de plaja cu nisip alb si o mare turcoaz. Vorbim de dealurile ce sunt strabatute de raul Chíllar si de un traseu de film ce se termina cu o cascada ce te binecuvanteaza cu racoare la finalul calatoriei. De mango si avocado ce le culegi cu mana ta. Nu degeaba Antonio spune: “empecé a vivir de nuevo, volví a nacer”-am inceput sa traiesc din nou, m-am renascut aici. Cred si eu, dintr-un orfelinat romanesc in paradis doar aceasta senzatie poti sa o traiesti, de renastere. 

In Andalucia sa fii tigan nu e nicio problema. Dimpotriva, adeseori este o virtute pentru ca de obicei vine cu un talent artistic valorificat pe scena flamenco si nu numai. Nu exista certificat de rom sau de tigan, insa in momentul in care Antonio Cortés a inceput sa cante i-a spus mamei sale: “”Yo le digo a mi madre que tengo sangre gitana, que no puede ser tanta casualidad lo de sentir así el cante.”-I-am spus mamei mele ca am sange de tigan, nu se poate sa exista o asemenea coincindenta, sa cant asa cum o fac”. Iar aceasta discutie cu mama lui nu l-a facut nici mai ciudat, nici mai mic, ci dimpotriva, mai puternic. Astfel, muzica si cariera lui au inceput sa ii faca parte din viata. A debutat in cadrul Saptamanii Sfinte din Malaga, la 15 ani, interpretand un cantec religios (saeta), iar apoi firesc a fost remarcat si pana acum a inregistrat trei albume de studio si sute de concerte in toata Spania. 

Antonio este gay si vorbeste despre asta normal, natural pentru ca el e la fel de om ca si noi toti. Adeseori aud seniori ce vorbesc despre cum le vine nepoata in vizita cu iubita, nepotul cu iubitul si totul e ok. Si vorbesc de oameni modesti, in varsta, catolici practicanti, insa fara nicio alta prejudecata. 

Ma trece un gand de care vreau sa scap repede, ce se intampla cu bebelusul abandonat daca ramanea pana la 18 ani in orfelinat sau daca pur si simplu revenea la o familie normala in tara lui de bastina? 

Nu, gata, la intrebarea asta nu am de gand sa raspund nici macar ca exercitiu, prefer sa vad realitatea si sa sper ca macar acum suntem toti Oameni. Sau macar incercam sa fim.

13.04.2020

Se rade intr-un mare fel zilele astea pe internet. Si e ok, mai ales pentru moral, sa iesi din Matrix-ul in care suntem cu totii, insa desi unii rad mai tare si altii mai pe sub mustata, nimic esential nu se schimba. Pentru nimeni. In Italia au trecut 45 de zile, in Spania 30, iar casele si blocurile sunt tictsite cu oameni ce stau. Ce se simt inutili si nu stiu efectiv sa traiasca in casa nefacand nimic. Mai mult, privesc cu jind cand vecinul de la patru pleaca la munca. El e gunoier, wau! Il invidiez, as vrea sa fiu si eu gunoier, sa ies din casa si sa stau la munca opt ore.

Evident ca muncind ai parte si de bani, automat lucrurile sunt mai ok. Iesi din casa dimineata, nu trebuie sa mai stai cu copiii ce sunt la fel de hiper activi ca inainte, insa de data asta au la dispozitie doar sufrageria, iti vezi colegii, mergi pana la munca ceea ce deja este un mare lucru si apoi cele opt sau zece ore le petreci uitand, pe cat se poate, in ce mare rahat suntem cu totii.

Ceea ce unii striga pe net, de genul “REPORNITI ECONOMIA!”, nu mai e doar o miza economica (cred ca deja suntem suficient de maturi sa intelegem ca daca nu muncim o sa facem in curand cu totii foamea) este o miza mult mai mare, a pastra masa principala a unei natiuni intreaga la cap. Pentru ca in cazul lipsei de bani te mai descurci o luna doua, imprumuti bani si iti cumperi strictul necesar, nu mai platesti ratele, asta e. Dar in momentul in care neuoronii tai sunt imprastiati si pierduti nu mai esti productiv nici azi si nici maine. Iar in momentul in care nu produci nimic nu mai esti interesant pentru nimeni. 

Liderii politici conjuncturali trebuie sa aleaga acum. Contaminarea necontrolata si repornirea moralului si implicit a economiei sau conservarea pe termen nelimitat si riscul de avea in scurt timp hoarde necontrolate. Realist vorbind cred ca povestea aceasta de cosmar va avea mai multe valuri. Tsunami-ul pe care inca il traim si inca nu stim daca suntem cocotati in varf sau mai avem de urcat si inca alte cateva valuri. Unul garantat in toamna cand vara va aduce putin mai multa miscare, concedii, evadari de weekend, iesiri in natura si altele ce vor fi controlate doar de vaccin si tratament. Insa niciun val nu va lovi asa de tare ca acela al oamenilor alienati, zacuti si nemunciti. De un asemenea impact ar trebui sa se fereasca orice politician. 

12.04.2020

Andrea Boceli va implini 61 de ani anul aceasta pentru ca mama lui, Edi nu a tinut cont de recomandarea medicilor ce i-au spus clar, trebuie sa avortati, copilul este predispus sa se nasca avand dizabilitati. Tanara mama a riscat si dupa cateva luni l-a nascut pe Andrea ce a primit direct diagnosticul crunt, glaucom congenital. Cum banuiti viata micutului nu a fost deloc simpatica si singurul lucru ce il linistea era muzica. A invatat sa cante la diferite instrumente de mic, insa la varsta de 12 ani, in timpul unui meci, in urma unei faze nefericite si-a pierdut total vederea. 

Dupa o poveste de genul asta ma gandesc ca eu sau alti oameni pe care ii cunosc suntem fericiti, impliniti si mai ales norocosi, sa ai un astfel de “debut” in viata este groaznic. Insa cumva a razbit si din toata suferinta, din toata durerea si din toate frustrarile sau tristetea lui a aparut aceasta voce incredibila ce astazi este un pansament pentru milioane de oameni. Pentru ca indiferent daca esti rocker, daca asculti manele sau muzica populara sau reggaeton ii stii vocea lui Andrea Boceli. 

Am incercat sa stau cat mai departe de social media zilele acestea si cum nu sunt abonat la paginile “vedetelor” din Romania si aici ma refer la noul val de “influenceri” nu stiam nimic din ce au facut sau fac. Pur si simplu nu ma intereseaza, treaba lor. Dar in aceasta seara dupa ce l-am vazut pe Andrea Boceli in Domul din Milano, acompaniat de un singur organist, dar la fel de singur ca intotdeauna am zis ok, Omul asta a facut ceva, ne-a incalzit azi inimile speriate, ne-a ajutat sa mai stoarcem niste lacrimi si sa mai suspinam a speranta, dar oare ce fac tinerele noastre sperante? Si m-am uitat pret de cateva minute sa nu fiti voi nevoiti sa o faceti. In cel mai bun caz tac. Gen au postat ceva acum 3 saptamani si pauza. Alti au facut un live si e ok, au incercat. Dar sunt unele jeguri ce isi continua bai viata in palatele lor situate in varful dealului, fac poze in chiloti si sutien, ne arata curul, prieteni, pentru ca asa cred ele ca o sa zambim si o sa fim mai buni, cu imaginea cururilor lor in minte. Altii se tund pe youtube si fac filmulete la care se uita 600 000 de oameni. In lumea lor nu s-a schimbat nimic, cadourile si cosurile cu fructe vin in continuare gratis la domiciliu, hainutele se primesc tot cadou, cardul e alimentat de colaboratori. 

Cred ca e prima data cand ma bucur ca imbatranesc. Pentru ca intr-un viitor in care acestia sunt modele pentru copii si nu numai, nu mai e deloc funny. Si cand ma gandesc ca lumea facea sau poate mai face inca misto de Fuego. Comparativ cu acesti indivizi Fuego este un Om mare, iar Andrea Bocelli un titan.

11.04.2020

Constat ca timpul trece mai repede decat credeam, ca aici oamenii sunt aparent linistiti si solidari. Ca inca nu am auzit printre vecini certuri, urlete si nici nu am asistat la vreun eveniment iesit din comun. Nu de alta, dar in Fuengirola, de exemplu, un individ complet dezbracat ce striga “am corona virus, am corona virus” a fost saltata de politie. 

Luna martie a fost solidara cu cei din Andalucia, cerul a lacrimat aproape in fiecare zi, facandu-ne sa fim poate mai putin tristi. Pentru ca daca era frumos zi de zi, cum e de obicei pe aici, regretele si suspinele ar fi fost mult mai multe. Atatea plimbari ratate, atatea cafele pe plaja la care nu am raspuns prezent, atatea momente de bucurie cu Indy in micile noastre aventuri, toate s-au amanat si in schimb ne-am lipit nasurile de geam si am numarat picaturile. Multe de altfel, vorbim de cel mai ploios martie din ultimii 12 ani.

Oamenii incep sa se plictiseasca in casa. Au facut pizza, paine si clatite, le-au pus pe facebook si cam asta este, s-a terminat distractia. Sunt insa putini oameni care citesc, mai putini oameni ce scriu ce vor, ce simt, ce frici au. Altii nu stiu ce sa faca cu o tigaie si doua oua si nici macar acum nu vor sa invete. Oamenii sunt tristi pentru ca desi este foarte greu, a trai singur sau mai bine zis, a fi o persoana izolata din fire, nu de nevoie, necesita o iscusinta anume, o rabdare si un minim de empatie sau intelegere. In gasca sunt multi oameni “normali”, cand ii izolezi incep sa apara probleme.

Tot oamenii, dar cei mici si imberbi (pe care o sa ii denumesc fortand limba romana acneosi) sunt super bine. Cum am spus si in alta pagina de jurnal sunt pe biciclete prin padure, isi viziteaza gagicile, merg la chefuri, fac live-uri de la salonul de infrumusetare (deschis ilegal), isi vad de viata cu o mare durere aflata undeva la 1000m de cur. Stiu clar ca marea majoritate a acestor “aventurieri” de carton sunt tineri de 14, 20 sau 25 de ani, persoane ce nu au realizat nimic pe cont propriu. Sunt eventual la facultate intretinuti de mami&tati, locuiesc inca cu parintii si ne privesc pe noi toti ca pe niste fraieri. Iar parintii si fratii mai mari sunt expusi fara voie si efectiv nu au ce face. Va promit, daca nu o sa va imbolnaviti de corona datorita baietelului vostru, cu siguranta o sa va imbolnaviti la cap, tot datorita lui. 

Altfel, uite ca si fara sa facem aproape nimic a trecut deja o luna. Doar ca acum, dupa ce simt cu imi zgarie timpul discul privesc inainte. Sunt deja pe un drum, vad plaje noi la care ajung prin paduri verzi, calatoresc zi de zi alaturi de ea si suntem azi si maine fericiti. 

10.04.2020

Of Doamne ce n-as da sa vad un meci in direct, orice, chiar si Voluntari-Clinceni! Ce mi-ar placea sa vad un meci de liga 2 din Spania, mai ales daca e cu Malaga. Si ce extaz ar mai fi Doamne, la un meci de Champions League, miercuri seara, e ora 22:00 si toata lumea e in fata televizoarelor, se joaca returul dintre Real si Manchester City!

Pentru femei banuiesc ca e greu de inteles daca nu imposibil ce vremuri traiam din punct de vedere fotbalistic. Septembrie-iunie, 6 zile din 7 meciuri pe alese. Vineri, sambata si duminica Premier League, La Liga, Serie A, Bundesliga, toate marile echipe se infrunta si TOTUL este la tv, de la 1 ziua pana la 12 noapte. Luni, de multe ori era programata Dinamo, ok, multumesc, e bine ca echipa mea favorita sa joace la o ora si zi fara concurenta. Marti si miercuri Champions League, iar joi Europa League. Practic raiul fotbalistic pe pamant. 

Emotia de a face parte dintr-un fenomen mondial ca si Barca, Real, Juve sau Bayern, fie ca si un mic fan, dar si apartenenta la o grupare extraordinara, insa aflata in profunda suferinta cum e Dinamo e unica. Eu tin cu Dinamo de la 4 ani si nu pot concepe ca dintr-o data sa tin cu alta echipa. La inceput, cel mai probabil tineam cu Dinamo pentru ca tatal meu ma arunca in sus, spre tavan cand marca Steaua si atunci ce sa fac sa ii fac in ciuda? Tine cu cel mai mare dusman al tatalui meu. Apoi, cand am inceput sa merg la stadion sau sa inteleg meciuri la tv am asistat la adevarate batalii cu Liverpool si Hamburger SV unde am vazut gigantii: Augustin, Multescu, Dragnea sau Orac si am fost cucerit definitiv. Si desi sunt un cunoscator si fidel culorilor nu am nimic cu nimeni, poti sa tii cu cine vrei atat timp cat nu te iei de mine, de ai mei.

Popularitatea acestui sport vine din faptul ca de aproape 200 de ani orice copil, taran, inginer, bogatas sau student a putut sau a avut ocazia sa dea cu piciorul intr-o minge. Iar daca copilaria ta a implicat jocuri cu mingea si esti barbat e aproape imposibil sa nu iti placa aceasta conexiune ce trebuie sa devina perfecta pentru ca 11 oameni sa se armonizeze si sa ajunga sa dea un… gol. Absolut, rugby-ul e un sport mai special, mai spectaculos, mai nobil as adauga, insa este si un sport mai elitist. Daca credeti ca e scump sa mergi la un meci de Campionat Mondial sa vezi Romania-Franta gandeste-te ca biletul la un meci de rugby Noua Zeelanda-Argentina costa mult mai mult. Iar competitiile finale se tin de obicei in tari indepartate. 

Mingea de fotbal a fost si va ramane cel mai bun misionar. Cineva, candva a dus o minge in Uruguay (apropo, prima campioana mondiala), in Australia, Mexic, Iran sau Africa de Sud. Si in orice teritoriu niste tineri au inceput sa dea cu piciorul, sa iasa din casa, din Matrix-ul familiei amarate sau sarace si sa uite de tot si de toate timp de o repriza, doua si de ce nu, prelunguri. Ceea ce face din fotbal o “religie” mai de succes ca si crestinismul. Iar stadioanele sunt cele mai mari temple functionale. Unde energia este atat de intensa, atat de vibranta si pozitiva, incat orice necaz isi gaseste rezolvarea in speranta sau macar intr-o amagire. 

09.04.2020

Timpul este cel mai usor de gasit in aceste vremuri. Daca in unele locuri au fost probleme cu hartia igienica, apoi cu drojdia si faina si intr-un final cu Nutella, toata lumea are ceva timp la dispozitie. Iar in cazul in care va dati in vant dupa seriale lungi, va recomand “Sons of Anarchy”, sapte sezoane si 92 de episoade.

Am terminat de vazut a doua oara cap-coada acest serial si am ramas impresionat inca o data de calitatea si emotia pe care o transmite. Cum bai Muha, emotie si calitate la un serial cu motociclisti-criminali? Da ba, da. Daca ne referim la categoria seriale cu mafioti pentru mine exista un Top 3 de necontestat:

1. “The Sopranos”
2. “Sons of Anarchy”
3. “The Wire”

Fiecare dintre aceste seriale gigantice ca realizare, poveste, dar si numar de episoade (86, 92 si 60) au ceva in comun: un casting impecabil, un scenarist smintit de-a dreptul, imprevizibil, ce poate face dintr-un glont trecut prin inima cuiva o metafora, dar si calitatea de a tine cu netrebnicii, cu ucigasii. Te trezesti lacrimand cand Tony ajunge la capatul drumului sau cand Jax Teller ramane vaduv. Nu trebuie sa fii fan al acestui stil ca sa iti placa aceste seriale, trebuie doar sa te gandesti ca indiferent cat de puternic te crezi sau esti, oricat de sus ai urcat, exista o scara pe care vor cobora toti, de la presedinti la miliardari, vecini, bunici sau taximetristi. 

Adevarata surpriza a acestui serial, dupa aparitiile spectaculoase ale autenticului Ron Perlman si Katey Sagal – cum e asta sa iei premiul Grammy pentru comedie (Familia Bundy) si pentru drama in SOA?!- este fara doar si poate fabuloasa contributie pe care Kurt Sutter atat ca actor in rolul lui Otto, dar si ca scenarist si creator al acestei capodopere. 

Cu siguranta ca acest serial nu este pentru oricine. Daca nu poti sa privesti viata asa cum este, fara cosmetice si imbalsamari, fara botox spiritual si silicoane psihologice, vei face fata cu greu valului de crime, sange si sadism din fiecare episod. Eventual vei spune cum am facut-o si noi la un moment dat, cred ca in episodul asta nu a murit nimeni, MI NU NE. 

Ceea ce indulceste insa povestea si creaza inca un plus de emotie este coloana sonora a acestei productii. Daca sunt dispus sa iau in discutie cum ca acest serial nu merita atata epitete (chestiune de gusturi, ok?) la capitolul muzica va rog lasati-ma in pace, pur si simplu nu exista niciun serial care sa aiba asemenea muzica. Rock, blues, jazz, inima, sange, emotie. Jagger, Dylan, Neil Young, Cohen. Giganti intre furnici.

“Every day is a new box, boys. You open it, you take a look at what’s inside. You’re the one who determines if it’s a gift… or a coffin.” – Jax Teller

08.04.2020

„Bunicii nostri au fost chemati la razboi si noi nu putem sa stam pe canapea, in casa?”

Citatul asta, de altfel destul de inspirat a circulat si inca circula pe internet. Si in mare parte lucrurile sunt prezentate cum trebuie. Destul de corect, fara patima si fara injurii, cumva incurajator. Prima data cand l-am citit asa am si zis, bunicul meu chiar a luptat in al doilea razboi mondial, a fost in lagar in Rusia si a facut si febra tifoida. Iar eu ma plang ca stau doar in casa cu frigiderul plin? Curaj, Leonarde, curaj. 

Dupa 25 de zile parerea mea este usor modificata. Raman la parerea ca a trece printr-un razboi si a trece printr-o pandemie e o diferenta enorma, insa hai sa facem un exercitiu, sa ne gandim cum traiau generatiile trecute, ce obiceiuri aveau si sa vedem cat de dificil si mai ales ce anume putea sa ii scoata din aria de confort.

Anii 80. Comunismul in cea mai mare “splendoare” in Romania. Oameni saraci si oameni si mai saraci, cam asa era compusa marea majoritate a tarii. In marea majoritate a partii rurale functiona CAP-ul, cooperativa agricola de productie, o binecuvantare pentru tara si pentru PIB, precum si pentru cei ce controlau destinele noastre si un profund atac la morala si buzunarul fostilor proprietari. Colectivizarea a avut o prima faza intre 49 si 53 si s-a finalizat in forta in 62. Bunicii mei, bunicii vostrii -daca aveti peste 40 de ani- au prins si au suferit cel mai mult, insa ce s-ar fi intamplat daca dintr-o data se terminau toate astea si se efectua reimproprietarirea? Am aflat cativa ani mai tarziu, in 90 cand agricultura a intrat intr-un colaps din care nu si-a mai revenit inca 25 de ani. Oamenii au vandut pe bani putini si si-au baut banii, i-au pierdut la jocurile de noroc, buncii au murit, iar copii lor s-au multumit, in mare majoritate, cu serviciul de la oras, pamantul nostru si oamenii de pe langa el au suferit, au trecut printr-o tragedie fara margini. Reactia fara discutie nu a fost pe masura pentru ca obisnuinta, cat de rea si nociva este i-a facut sa fie dezorientati, suparati, depresivi, chiar daca vorbim de faptul ca au iesit, au scapat de un sistem incorect cum era CAP-ul. 

Daca isi imagineaza cineva ca in momentul in care eroii nostri, bunicii si strabunicii au plecat la razboi, cei ramasi au fost fericiti si s-au petrecut inseamna ca traiesc intr-o mare minciuna. Un asemena eveniment negativ, de proportii mondiale a lasat milioane de familii indurerate, dezmembrate, nefunctionale pentru ca atunci sa fi pomenit, cel putin in Romania ca erau deprimati, probabil ca ar fi fost o blasfemie. 

Nicio generatie nu scapa de un blestem, de o catastrofa, naturala sau produsa de om. Nici una. Ni se pare incorect si dureros ce s-a intamplat. E dureros, da, incorect? Nu stiu, nu cred, probabil ca undeva pe parcurs ne-am asternut asta si acum dormim cum putem. Insa nici nu putem sa traim punandu-ne la colt, spunand mereu si mereu ca e ok, bunicilor le-a fost greu, noi suntem bine. Nu, nu suntem bine, suferim pentru ca am iesit din orice reper de “normalitate” cu care eram obisnuiti. Si precum cainele lui Pavlov salivam si noi la ora fixa. Dupa plaja, dupa cafeau de pe terasa, dupa alergat prin padure, dupa prieteni si familie, dupa “tot-ul” ce ne-a compus pana acum.

07.04.2020

Dupa liceu singura posibilitate pentru un baiat fara pile era sa mearga la facultate si sa scape de armata. Visam la geografie sau la istorie, vechea mea pasiune insuflata de minunatul profesor Tompa, insa vremurile erau complicate, nu erau bani pentru asa ceva. Mama lucra pe un lift industrial de 4 tone, in 3 schimburi si un frig cumplit, iar sora mea la alimentara, la Dallas. Ambele castigau foarte putin asa ca nu imi imaginam cum as putea sa ma descurc la Cluj. Astfel, a trebuit sa merg in armata si desi am petrecut anul pe ruta Zalau-Dej-Zalau si ultimele 3 luni chiar la Bistrita ma simteam departe, stingher, speriat-mai ales la inceput si umilit aproape zi de zi.

Armata in acea perioada 93-94 te invata sa bei alcool cu damigeana, sa injuri, sa preacurvesti, sa fii dur si rau, sa devii mai frustrat si eventual nesimtit. Cred ca orice barbat cu bun simt ce a facut armata inainte de a deveni “optionala” poate sa spuna ca in randul cadrelor militare, de jandarmerie, politie, vama s.a.m.d, alcoolul si curvele erau la pret de cinste. Apoi, invariabil, ca biban, in primele 8-9 luni de artamata se gasea cineva care sa te umileasca, sa te bata eventual, sa te faca sa te simti ca un nimeni. Mie mi s-a spus sa ma feresc de olteni si moldoveni si cele mai mari probleme le-am avut cu un cioban din Maramures ce a devenit caporal si care efectiv mi-a facut viata mizerabila. La Zalau nu era apa curenta. Venea de 3 ori pe saptamana, cu portia si aveai cateva minute pentru un dus mult visat. Iar asta dupa cateva ore de instructie la 34 de grade cu tinuta de iarna pe tine, in luna august, ca deh, asa voia capitanul Socol. Apoi, spre final cu chiu cu vai, am reusit sa ma transfer la Bistrita pentru ca un vecin ce a fost ca un unchi pentru mine, tatal lui Tibi si Feri, era… bucatar la unitatea militara de acasa. Asa ca ultimele 3 luni le-am petrecut la 300 de m de locuinta surorii mele si 5 km de casa, facand la randul meu instructie cu alti bibani, lucrand pe centrala telefonica, consumand cantitati industriale de vodca proasta imbuleteliata in sticle de bere sau ulei sau tuica de prune, de 57 de grade. Si pentru ca la un moment dat am fost amenintat de capitanul meu de atunci ca daca nu faci armata tu cu ei, o sa fac eu cu tine mi-am dat cu firma in cap pe final si m-am comportat de porc la final. Adica am batut bibanii cu bancuta, ii trezeam nejustificat la 3 dimineata, am fost efectiv un terorist, un psihopat si nimeni nu a indraznit sa ma opreasca, dimpotriva mi s-a dus buhu in marea unitate de cat de prost eram. 

Aceste 365 de zile raman probabil cele mai regretate de mine. O data ca am facut cacaturile pe care le-am facut si apoi pentru ca pur si simplu eram inchis, controlat, nu puteam iesi, primeam de mancare doar ce doreau ei si de obicei prostii, am fost umilit si adeseori lovit si pur si simplu nu puteam sa ies, nu puteam sa plec. Insa atunci aveam un mic obicei. In fiecare dimineata, cu prima ocazie cand aveam doua minute libere, scoteam tacticos din buzunarul interior un calendar mic si taiam ziua ce tocmai incepuse. Daca incepuse o noua zi era ca si terminata, nu mai conta ce mi se mai intampla pe viitor. Si ma uitam in fiecare zi la acel calendar si vedeam cum sunt tot mai putine date netaiate. Acum, ca atunci suntem inchisi in case, izolati, frustrati, neintelesi, dar da, cu mancare mai buna si Netflix. Insa singurul lucru ce ne tinea speranta aprinsa acum nu exista. A.M.R-ul. Pana cand intr-o zi, la fel cum a venit se va termina. Iar atunci daca vom rata sansa de a fi altfel inseamna ca din aceasta noua armata prin care de data asta a trecut toata lumea, nu am inteles nimic.

06.04.2020

Fiecare zi este de o modestie rar intalnita. Repetam cu stoicism aceleasi banalitati din perimetrul propriu. Baie, masa, canapea, terasa (daca avem si nu am inchis-o pentru mai mult spatiu), iar baie, o cafea, putin sport, pranz, un serial, doua seriale si cina. Desi poate pare ciudat zilele astea au trecut repede pentru ca viteza cu care trec anii a crescut, cel putin pentru mine. Acum a trecut revelionul, vorbim de Pasti, hop 1 mai, buff vara faina s-a dus, vine toamna asta mohorata, ce-am facut de Craciun? Si uite asa va trece si aceasta etapa ce pare acum fara sfarsit si cu siguranta va aparea alta. 

Jemm Bendell, profesor specializat în sustenabilitate vine acum si intareste o poveste, o “aberatie” pe care am vehiculat-o si eu intr-un articol anterior si spune ca “In modern industrial societies, the fallout from Covid-19 feels like a dress rehearsal for the kind of collapse that climate change threatens.” Ceea ce inseamna pe scurt ca tot ce se intampla acum poate fi folosit si ca o repetitie generala pentru ceea ce va urma. Tezele si lucrarile sale se refera in mod deosebit la dezastre naturale, seceta, inundatii, uragane s.a.m.d, insa se desprind doua aspecte din aceste teorii. O data, ca daca suntem putin destepti, daca cumva o sa invatam ceva din toata povestea asta o sa fim mai antrenati, mai pregatiti pentru alte momente ce vor urma curand, mai curand decat ne imaginam. Si doi, ca daca acesta poveste este una fabricata, cum spun multi, ar trebui ca pe viitor sa nu mai fim asa socati, asa de indignati si suparati cand vor aparea omuletii verzi pe strazi sau mai bine zis in aer, cand altfel de virusi ne vor ataca sau cand curentul se va opri. Evident puteti lua in considerare ca ambele puncte sunt doar niste aberatii si Muha impreuna cu “nea” Bendell sunt doar niste cetateni depasiti, panicati, poate chiar paranoici. 

Altfel, viata chiar merge inainte si doua seri consecutive, la momentul in care m-am intors de la plimbare cu Indy am auzit muzica data la maxim, de pe terasa unui vecin si avand in vedere situatia cea mai buna reactie a fost sa dansez. Acum sa ne intelegem, sa ma fac ca dansez. Insa miscarile mele sacadate si usor aritmice nu au fost trecute cu vederea, ba mai mult, au fost chiar apreciate si am primit doua zile aplauze din partea vecinilor. Momente faine in care chiar am ras si am primit energia de care aveam nevoie.