• Amice, esti idiot. Cine se apuca sa emigreze la 40 de ani? Nu ai facut-o la 20, la 27 la 35, stai pe curul tau ca aici esti cineva, acolo esti nimeni.

M-am uitat cu ingaduinta la cel care ma certa, am rezistat tentatiei de a-i vorbi urat si a ramas cum am hotarat, o sa plec. Dupa cateva zile, un dialog asemanator se consuma in taxi. Ii explic soferului care avea peste 60 de ani intentiile mele si imi replica cu naduf: “Plecati mai toti, lasati-ne pe noi astia batrani sa ne luptam cu hotii astia”. Am iesit usor derutat din masina si cateva secunde am cazut pe ganduri, probabil are dreptate omul. Si asa si este. Fiecare avem dreptate, dreptatea lui, a lui Vasile, a unchiului, s.a.m.d. Dar nimeni nu umbla in pantofii mei, asa ca nu mai era loc de intors din drum. 

Cronologic vorbind, prima decizie a fost sa plec din Bucuresti. Era un an cu acelasi final, dar distributii diferite. Finalul unui business excelent, un spatiu de joaca pentru copii, neglijat si abandonat datorita faptului ca am ales sa traiesc visul altcuiva, al unui prieten. Finalul unei relatii sinusoidale. Finalul afacerii visate de prietenul meu, un club de muzica live si finalul consumat deja de vreo doi ani, al trupei Ca$$a Loco. Cu atatea evenimente care isi consumau sfarsitul, probabil am simtit si nevoia unui inceput special si unica varianta pe care am luat-o in calcul in acel moment a fost Cluj-Napoca. Asa ca am inceput sa fac demersuri, sa vad apartamente, terenuri, sa ma uit la preturi, la alimente, taxi ,chirii sau impozite si la un punct am constatat ca e mai scump decat Bucurestiul. Insa, marele avantaj era faptul ca puteam fi aproape de familie. Vorbeam cu amicii din Cluj, fugeam dintr-o parte in alta, sa aflu cat mai multe lucruri, inainte de a lua marea decizie. Si cand era cumpana mai mare, m-a “ajutat” o intamplare sa ma hotarasc.

• Buna ziua, va rog la cinema Victoria, pe Eroilor.
• Sigur.

In ciuda parerii aproape generalizate, conform caruia taximetristii sunt toti varza, am avut mereu o relatie in regula cu acestia. Fiind consumator serios de taxi am avut ocazia si sa cunosc oameni ok. Masina se strecura incet prin traficul din Cluj, iar cum ultimii 200 de m pana la destinatie erau groaznici, nu mai misca nimeni, am decis sa o iau pe jos.

• Scuze, va rog sa ma lasati aici, nu mai are sens sa stau in masina.
• O secunda sa trag pe dreapta.  

Banii ii aveam deja pregatiti. Suma de pe ceas, plus 10% asa ca de la oprit masina pana la iesit din ea nu a durat mai mult de 30 de secunde, insa in momentul in care taximetristul a pus masina pe avarii, semnalizand stationarea am si auzit un concert de claxoane si un recital de injuraturi. Mortii, ranitii si Dumnezeii coborasera pe Eroilor, direct pe constiinta nefericitului sofer. Am iesit socat din clasicul Logan, la timp pentru a vedea cum unul dintre soferii din coloana isi infunda bocancii in tabla taxiului. “Ma-ta stie cat de prost esti, mah? Taximetrist de cacat.” Buna lectie servita in direct. Dintr-o data, cumpana mea s-a dezechilibrat total si era clar, nici in Cluj nu imi mai gaseam locul. Pana la urma ce fac? Plec din Bucuresti, intr-un Bucuresti in devenire. Nu, nu atunci cel putin. Si incotro? La Bistrita? Nu. In Bucuresti nu. Sibiu, Oradea, Timisoara? Nimic nu se lega. 

Mai trece o zi, mai trece o luna si Bucurestiul e tot mai stramt, cu cat se dezvolta pe lung si lat, parca e ca o camasa intrata 3 numere la apa. Dar incotro? Nu am avut sansa sau mai bine spus inspiratia sa calatoresc asa de mult ca alti colegi de ai mei, insa remarc un “pattern”, un model ce se repeta in ultimii 5-6 ani. Septembrie, Malaga, minim 10 zile. De ce am tot fost an de an in acelasi loc in vacanta? O combinatie buna, apropo de costuri, distanta pana la plaja si timpul ireprosabil. Si daca ar fi sa locuiesc acolo? Cat o fi o chirie? O bucata de mozarella? Un Guinness? Kilu’ de cartofi?! Aveam senzatia ca usor usor ies din ceata, parca se intrevede o solutie. Am pus mana pe telefon, l-am sunat pe Adrian, singurul prieten pe care mi l-am facut in zona, care locuieste permanent acolo si am inceput sa il intreb tot felul de detalii. La final, ceata era parca deja total degajata, insa era clar, inainte de a lua o hotarare finala, trebuie sa merg in recunoastere.

Cand crezi ca e simplu, incep complicatiile. Cand crezi ca ai gasit o solutie te mai lovesc trei probleme. Prevazusem o perspectiva si m-au apucat niste dureri de spate dubioase. Cand am intrebat specialistul RMN ce este o hernie de disc, s-a uitat la mine zambind. E ceva ce are cam toata lumea, unii o duc pe picioare, altii se opereaza, se poate face si recuperare. Si pentru ca raspunsul nu m-a satisfacut, am inceput “cercetarile”. Cum nu se poate mai prost. Pe google si intreband prieteni. Am trecut de la : “amice trebuie sa te operezi, ca altfel paralizezi” pana la “fereasca Dumnezeu sa te operezi” in cateva zile. Am experimentat antiinflamatoare fara succes, Reiki, fizio terapie, terapie cu ozon, cam toate tratamentele traditionale si cele oferite de impostori si nimic. Castigul cel mare al sedintelor de terapie cu ozon, au fost niste discutii lungi si placute cu o doamna doctor care imi administra tratamentul. Femeie umblata in lume, cu o experienta de viata deosebita imi tranteste odata: Dar domnul Muha, ati incercat sa faceti sport? A incercat dracu’ sa fumeze tamaie?-imi venea sa ii spun. Nu, nu am incercat, nu am fost niciodata o fire care sa aiba inclinatia asta, dar vazand ca femeia de peste 60 de ani insista am “acceptat”, am inceput sa merg la sala si la piscina. 10 minute de banda-lesinat, 5 lungimi de bazin-chemau aia salvarea. Dar pas cu pas parca incepeam sa ma dezmortesc si asta se vedea si pe cronometru si in starea mea generala. Mai mult, intr-o zi amicul T Chirila imi recomanda un kinetoterapeut foarte priceput. Am ajuns pe strada Toamnei, din Bucuresti, cu niste emotii de parca paseam pe strada Calvarului. Deja vorbeam de altceva, o miscare sportivo-medicala, intr-un spatiu mic, in care intimitatea e doar un cuvant uitat. Faci treaba daca vrei sa te faci bine. Iar Andrei, a stiut si cum sa ma abordeze si cum sa lucreze cu mine. Intr-un asa fel, incat terapia de recuperare fizica a devenit o adictie, una extrem de placuta si sanatoasa. Ma simteam mai bine si parca si oamenii de pe strada pareau mai colorati. Ceea ce e extrem de greu in peisajul gri din Romania. Incet am inceput sa ii cunosc, fara sa vorbesc cu ei, personajele de la cabinetul de kinetoterapie. Domnul Stanislav, 84 de ani, fost diplomat, senil in 90% din timp, insa fara a rata de a face un compliment acceptabil femeilor prezente. Robert, medic si prieten cu Andrei-kinetoterapeutul, sudist sadea cu caterinca mereu la el, “Transpirel” un tip care alerga pe banda pana ce stropea efectiv in jur si Andrei era nevoit sa stea cu mopul langa el. Scarbos. Partea buna era ca fiecare chiar tragea sa se faca bine. Mai rasarea cate o gluma, din partea lui Robert de obicei si cam atat. Dar erau primite bine, un zambet in atata durere (la propriu) facea bine. Si mai apareau din cand in cand si personaje feminine. Una dintre ele venea chiar regulat. O roscata fara varsta, care ma impresiona mereu cand vedeam ce exercitii executa. Eu ma plangeam ca trebuia sa fac abdomene cu cate 1 kg/mana, iar ea statea cu picioarele suspendate in TRX si baga 3 serii de flotari. Ciudat amestec de firavitate si determinare. Dar sub nici o forma nu eram acolo pentru a flirta, nu era filmul meu. La incalzire castile in urechi si muzica la maxim, iar apoi concentrarea pe recuperare, aveam o destinatie de urmat, trebuia sa desavarsesc pregatirea.

 va urma