Incerc sa numar de cate ori am plans in ultimii 20 de ani si e o socoteala foarte grea. Odata sa dai buzna prin atatea amintiri alb-negru-albastre si apoi sa constat ca nici macar de o mana nu se aduna. Sunt oarecum dezamagit pentru ca inainte a plange mi se parea o slabiciune. A mea si atunci ma abtineam la o scena de film sau o intamplare tragica sau a altcuiva care plangea langa mine. Nu stiam nici de efectul terapeutic al lacrimilor si nici nu am considerat ca refularea poate sa curga, sarat…
In Málaga exista zeci de festivaluri si evenimente muzicale, insa “Terral” este preferatul meu. Muzica lumii e prezenta pe scena Teatrului Cervantes si acolo l-am descoperit pe Vincente Amigo. De fapt nu, cand se anunta afisul de la Terral, il sun pe David Todoran si incepem dezbaterile. Cine e cel mai important de vazut? Care eveniment e de neratat?! Asa m-am trezit cu David, acum doi ani aici si am mers impreuna sa il vedem pe Vincente Amigo, sigurul discipol adevarat a lui Paco de Lucia. Asa ca anul aceasta am repetat exercitiul si fiind in fata mai multor nume pe care nu le stiam, am revenit la consilierul meu muzical si l-am intrebat sec: cum ti se pare afisul? E ceva ok pe aici? In cateva secunde un puhoi de informatii, exclamatii si entuziasm a tasnit de la celalalt capat al whatsapp-ului si printre altele mi-a sarit una: Mariza hermano! M A R I Z A, o sa te faca sa plangi, e cea mai mare cantareata de fado in viata. Lacrimi, eu? Am luat biletele pe loc. Daca e cu lacrimi ma bag imediat.
Drumul spre Teatro Cervantes pentru mine e un ritual. Nu e o plimbare banala printre oameni, ci o insiruire de pasi printre emotii. Ale mele, ale soarelui care inca bate tare seara in iunie la Malaga, ale celor ce rad si vocifereaza. O pregatire pentru ceea ce va urma. Ne ocupam locurile si ca de obicei, exact la ora anuntata incepe evenimentul. Prima piesa e o greseala intentionata, una dintre chitari si vocea ei, ambele neamplificate si doar doi artisti se vad vag, de parca omul de la lumini lipseste. Se aude bine si ma incanta ideea de a incepe un concert asa, dezbracati in fata publicului, fara nici un pic de ajutor. Si apoi a doua piesa.
Buna, Mariza, incantat de cunostinta, insa nu stiu cum ma mai cheama. Cam asta a fost efectul acestei a doua melodii. Ceea ce nu e deloc rau, daca tot e sa iau un pumn in fata de asemenea amploare prefer sa fie asa, cu vanatai de fado si sange de chitara.
Stiam de la David ca Mariza este mare si nu se referea doar la talentul ei pentru care nu are sens sa cautam unitati de masura. Are 1,83 si ma asteptam sa vad un dulap care canta impecabil, dar rigida, lipsita de delicatete. Prejudecatile astea, cu ce ne-am mai pacalit constiinta daca nu ar exista? 1,83 plus niste tocuri de vreo 13 cm sunt acum doar armonie. Mariza canta si se misca cu gratia unei copilite de pe o plaja salbatica din Mozambic, de unde mama ei a plecat spre Portugalia. Si ne poarta in toatele registrele posibile, in veselie si dans, optimism si culoare plus tristeza frate, T R I S T E Z A.
Noua zeci de minute trec ca o sageata printr-o inima albastra si ne trezim la biss. Nu inainte de a-si declara cu lacrimi in ochi dragostea neconditionata catre oameni si in special catre oamenii ei, O gente da minha terra. Cred ca daca un politician ar avea 1% din inima Marizei, ar castiga mereu alegerile. Cand si-a marturisit iubirea catre poporul ei ne-a castigat iremediabil.
Am plecat ca niste betivi, pe patru carari de fericire, emotie si tristeza. Si nu David, nu am plans acum cum nu am plans nici cand lautarii de la “Hanul Ancutei”, jeleau cu vioara si acordeonul la urechea mea. Insa a inceput primavara, dragul meu. A primavera lacrimilor mele.
