Fiecare dimineata ne aduce vesti proaste. In cateva tari inundatiile fac ravagii, iar pe o insula un vulcan erupe si distruge tot ce prinde in cale de o saptamana. Natura nu ofera surprize, ea isi continua de fapt cursul firesc in contextul in care omul a folosit-o si a suprimat-o cum a dorit, fara sa isi puna problema ca intr-o zi toate astea se vor termina. Insa daca natura este de neinfrant, pentru ca in ciuda tuturor scenariilor ea va continua sa existe alte vesti ma pun pe ganduri: “In 2022 se preconizeaza ca va disparea ultimul om de pe planeta ce poate si spune NU.” NUman este pe cale de disparitie.
Aparut la inceputul secolui 20, “super eroul” NUman era recunoscut ca o persoana cinstita, onesta si curajoasa care salva oameni si situatii prin puterea sa miraculoasa de a spune NU. El nu avea doar calitatile de mai sus, el salva timpul celorlalti, iar asta este cu adevarat o super putere. Mai mult, putea sa dea incredere semenilor sai pentru ca se stia ca spusele lui sunt credibile 100%. Dadea solutii pentru situatii, propuneri sau parteneriate prin faptul ca fata de multi altii el alegea sa spuna clar si raspicat, NU.
Acum insa ma lovesc mereu de acelasi lucru, oameni in toata firea, leaderi in domeniile lor, ce nu sunt in stare sa spuna “NU, nu pot“. Inteleg ca oamenii dupa un an si jumatate de chin NU au devenit mai buni, mai uniti, mai empatici, insa 90% din persoanele cu care am incercat sa vorbesc, sa stabilesc ceva, sa propun o idee pur si simplu au devenit mai lasi, mai ipocriti, mai dispusi sa se joace cu viata celorlalti. In prima etapa spun ca sunt interesati, asteapta detalii pe mail, iti mai raspund la un mesaj si apoi DISPAR ca mutu’n ceata. Ce te costa sa spui NU, ne-barbatule? Ce te costa sa spui, “NU, nu pot” individule ce iti spui partener, prieten vechi sau manager general? Inteleg pana la un punct ca suferi de testicul retractril insa limba, verbul unde ti-a disparut? De ce te-ai juca cu timpul meu, al colegilor tai, cu sperantele oricui?
Intrebari care evident nu isi vor gasi niciodata raspuns. Pentru ca daca un simplu NU este pentru acesti indivizi echivalentul unei extractii dentale “pe viu”, imi imaginez ca o explicatie sincera este imposibila sau ar putea fi echivalentul unei interventii pe inima la fel, fara anestezie.
Incerc sa numar de cate ori am plans in ultimii 20 de ani si e o socoteala foarte grea. Odata sa dai buzna prin atatea amintiri alb-negru-albastre si apoi sa constat ca nici macar de o mana nu se aduna. Sunt oarecum dezamagit pentru ca inainte a plange mi se parea o slabiciune. A mea si atunci ma abtineam la o scena de film sau o intamplare tragica sau a altcuiva care plangea langa mine. Nu stiam nici de efectul terapeutic al lacrimilor si nici nu am considerat ca refularea poate sa curga, sarat…
In Málaga exista zeci de festivaluri si evenimente muzicale, insa “Terral” este preferatul meu. Muzica lumii e prezenta pe scena Teatrului Cervantes si acolo l-am descoperit pe Vincente Amigo. De fapt nu, cand se anunta afisul de la Terral, il sun pe David Todoran si incepem dezbaterile. Cine e cel mai important de vazut? Care eveniment e de neratat?! Asa m-am trezit cu David, acum doi ani aici si am mers impreuna sa il vedem pe Vincente Amigo, sigurul discipol adevarat a lui Paco de Lucia. Asa ca anul aceasta am repetat exercitiul si fiind in fata mai multor nume pe care nu le stiam, am revenit la consilierul meu muzical si l-am intrebat sec: cum ti se pare afisul? E ceva ok pe aici? In cateva secunde un puhoi de informatii, exclamatii si entuziasm a tasnit de la celalalt capat al whatsapp-ului si printre altele mi-a sarit una: Mariza hermano! M A R I Z A, o sa te faca sa plangi, e cea mai mare cantareata de fado in viata. Lacrimi, eu? Am luat biletele pe loc. Daca e cu lacrimi ma bag imediat.
Drumul spre Teatro Cervantes pentru mine e un ritual. Nu e o plimbare banala printre oameni, ci o insiruire de pasi printre emotii. Ale mele, ale soarelui care inca bate tare seara in iunie la Malaga, ale celor ce rad si vocifereaza. O pregatire pentru ceea ce va urma. Ne ocupam locurile si ca de obicei, exact la ora anuntata incepe evenimentul. Prima piesa e o greseala intentionata, una dintre chitari si vocea ei, ambele neamplificate si doar doi artisti se vad vag, de parca omul de la lumini lipseste. Se aude bine si ma incanta ideea de a incepe un concert asa, dezbracati in fata publicului, fara nici un pic de ajutor. Si apoi a doua piesa.
Buna, Mariza, incantat de cunostinta, insa nu stiu cum ma mai cheama. Cam asta a fost efectul acestei a doua melodii. Ceea ce nu e deloc rau, daca tot e sa iau un pumn in fata de asemenea amploare prefer sa fie asa, cu vanatai de fado si sange de chitara.
Stiam de la David ca Mariza este mare si nu se referea doar la talentul ei pentru care nu are sens sa cautam unitati de masura. Are 1,83 si ma asteptam sa vad un dulap care canta impecabil, dar rigida, lipsita de delicatete. Prejudecatile astea, cu ce ne-am mai pacalit constiinta daca nu ar exista? 1,83 plus niste tocuri de vreo 13 cm sunt acum doar armonie. Mariza canta si se misca cu gratia unei copilite de pe o plaja salbatica din Mozambic, de unde mama ei a plecat spre Portugalia. Si ne poarta in toatele registrele posibile, in veselie si dans, optimism si culoare plus tristeza frate, T R I S T E Z A.
Noua zeci de minute trec ca o sageata printr-o inima albastra si ne trezim la biss. Nu inainte de a-si declara cu lacrimi in ochi dragostea neconditionata catre oameni si in special catre oamenii ei, O gente da minha terra. Cred ca daca un politician ar avea 1% din inima Marizei, ar castiga mereu alegerile. Cand si-a marturisit iubirea catre poporul ei ne-a castigat iremediabil.
Am plecat ca niste betivi, pe patru carari de fericire, emotie si tristeza. Si nu David, nu am plans acum cum nu am plans nici cand lautarii de la “Hanul Ancutei”, jeleau cu vioara si acordeonul la urechea mea. Insa a inceput primavara, dragul meu. A primavera lacrimilor mele.
Sunt ingrozitor cand e vorba de despartiri. De oameni, de case, obiecte, locuri. Nu stiu sa ma despart sau mai bine spus nu stiu sa ii (le) pierd. Si de obicei dispar, nu ma despart cum ar trebui. Dar ce pare pe moment o solutie, vine din urma si te musca direct de cap ca un dalmatian bezmetic.
Pe un zid, undeva in Romania
Am decis ca plec in Spania acum cateva luni. Eram si sunt sigur ca o sa fac asta, insa nu am luat in calcul hazardul. Cum adica? Am stabilit, am zis ca plec singur si apoi, dintr-o data intra Roscata in viata mea ca o furtuna in cazanele Dunarii? Si acum ce se alege cu planurile, merg tot singur? Vine si ea? Ar vrea sa faca asta? In mintea mea, neuronii jucau biliard si doar ei se distrau. Dar cum iti faci mai multe griji, cum macini mai mult cum nu rezolvi nimic. Iar marile dileme se rezolva de obicei cu intrebari simple, gen “Roscato, vii cu mine in Andalucia?”. A spus da, fara mari analize si asta a fost incredibil. Ok, planul e acelasi, dar se schimba.
Mi-am rezervat in februarie un bilet de avion la Malaga, urma sa stau 9 zile si speram ca o sa rezolv problema cu chiria si alte chestiuni administrative. Urma sa rezolv si problema cazarii si, desi nu imi place sa stau la cineva si nici sa stea cineva la mine, am apelat la prietenul Adrian:
Omule, stii ca tot iti spuneam ca o sa fim vecini?
Da, da, o sa te muti, da.
Vezi ca vin sa imi caut chirie.
Vorbesti serios? Eu credeam ca spui la misto.
Nu man, chiar vin si am nevoie sa ma ajuti un pic, sa mergem la niste agentii imobiliare si DACA se poate sa stau la tine in perioada asta.
Esti binevenit sa stai la mine, chiar o sa ai apartamentul la dispozitie, eu am unde sa stau, dar vedem cum facem cu vizitele la agentii, o sa mergem, dar sunt si la munca zi de zi, e putin mai complicat.
Sunt oameni ca mine, care nu suporta musafirii ce stau peste noapte si oameni ca Adrian, ce au mereu casa plina: neamuri, amici, fosti colegi de clasa de acum 30 de ani, o bunica, un catel, etc. Si daca e cazul mai dorm si pe jos. Am avut noroc, iar de data asta ma gandeam, jos palaria, am noua zile la dispozitie sa gasesc o solutie de chirie si un apartament la 20 de m de plaja. Not bad Leonard, not bad.
Am ajuns seara in Malaga, Adrian m-a luat de la aeroport cu zambetul pe buze, in timp ce goneam pe autostrada a nu-stiu-cata-oara, in drumul spre ce urma sa fie noua mea casa.
Ia uite, ora 17:00, 18 grade, in Bucuresti, cred ca sunt maxim zero. E bine la Malaga, nu?
Ioooi, e foarte bine, prietene, sper sa nu mai experimentez degraba iarna in varianta de Dambovita.
Si chiar te muti? Chiar vrei sa pleci, sa lasi tot?
Nu prea mai e nimic de lasat Adrian, mai mult, cati ani mai sunt inainte vreau sa ii traiesc diferit.
Mi-a dat cheile, am preluat apartamentul si dus a fost. Urma ca zilele urmatoare sa incepem sa cautam. Eu intre timp, am inceput sa fac poze pe strada la anunturile puse in ferestre si sa caut pe internet alte oferte.
Vecinul de palier a lui Adrian
Exista o mare problema cand un individ care a locuit in ultimii 10 ani in Bucuresti, intra intr-o agentie imobiliara intr-un orasel andaluz. Acum dupa aproape 5 ani petrecuti aici, pot sa va spun ca sentimentul e ca si cum tu conduci un BMW (second hand, dar totusi “nervos”) si esti inconjurat de zeci de Renault-uri, Peaugeot-uri si Seat-uri, care toate torc ca niste pisicute la soare, imperturbabile si de neclintit la claxoanele tale isterice. Adica, uita tot ce stiai despre serviciile din Romania si da-ti un reset, bea 15L de ceai de tei si apoi incearca din nou.
Insa “motorul” meu inca era turat la maxim, zilele treceau, solutii nu existau, Adrian nu reusea sa vina cu mine datorita programului de munca si eram tot mai agitat. Nu e ca si cum pot sa vin de 10 ori pana gasesc o solutie. Va trebui sa incerc sa merg si singur la agentii, nu pot sa mai astept. Si da-i si lupta. Pentru ca probabilitatea de a gasi un agent imobiliar vorbitor de engleza e cam aceeasi cu care vei intalni un vorbitor de chineza in Cugir. Asa ca mi-au ramas cateva cuvinte in italiana ce (spuneam eu) suna exact ca in spaniola si mai ales limbajul universal al nestiutorilor, datul din maini si holbatul cu diferite expresii. Dupa cateva nereusite am intrat intr-o agentie unde “lucrau” trei femei. Si de aici, incerc sa va pun dialogul in maniera reala si dezacordata in care s-a desfasurat.
Hello! In speranta in care poate-poate din 3 una stie engleza.
priviri semi-indignate, oftat prelungit si un Hola fara de chef.
Want-Eu-apartament here chirie, hombre serios, tengo dineros pentru asta.
privirile indignate se transforma in priviri pline de compasiune, usor amuzate. Ma gandesc, ok, daca primesc compasiune ceva-ceva pot sa fac cu asta.
What ofertas aveti voi? Quiero vad acum calculator poze.
Credit memegeberator.net
Cea mai in varsta dintre femei se ridica incet, cam cum se ridica regina Elizabeta in weekend, dimineata, cand nu are de muncit, ma ia de o toarta si imi zice/indica sa iesim. Desface o doza de cola, isi aprinde tigara, da pe spate un gat de cola, arde 4 cm din tigara si pufaie relaxata.
Coca Cola, ai ai ai ce gust bun, muy rico ah?
Eu Coca Cola don’t like, work coca cola in 1994 baut mucho mucho, no me gusta deloc acum. Por favor, un apartament, ceva?
Mai guapeton liniste-te la tine, ia un gat de cola, aprinde o tigara, relaxeaza-te si vedem dupa aia cu apartamentul.
Femeia din fata mea are minim 65 de ani, o fata brazdata de riduri adanci, dar e imbracata ca o adolescenta si bronzata ca un hornar. Totusi, in felul in care ma privea zaream o unda de speranta. De acum totul era sa am rabdare. Dupa ce si-a facut pauza binemeritata m-a predat unei colege, mai tinere, adica la vreo 50 de ani, dar mult mai “pretioasa” care m-a dus sa vad doua apartamente. Zona in regula, aproape de plaja, vis-a-vis un magazin, dar cam micute. Apoi ne-am intors si am mers exact in blocul unde era si agentia, dar la cateva etaje mai sus. Nu, nici asta nu e ok, e genul “mobilat clasic”. Am coborat din nou la birou si le-am auzit din nou vorbind, cautand o solutie. Insa nu pricepeam de ce apare Jesus in discutie. O fi un semn? Ori un blestem? Le-oi fi suparat sau vor sa scoata dracii din mine?
M-a preluat a treia femeie si ne-am indreptat in directia opusa plajei. Prima data m-am panicat putin, dar apoi vazand ca urcam dealul m-am bucurat. Mereu in vacantele mele priveam cu jind la proprietatile de pe deal, de deasupra oraselului. Cand am intrat in apartament m-am lamurit in cateva secunde, era super tot, dar era timpul sa fac mofturi. Am luat fata clasic-scarbita Leonardista si am inceput sa marai la fiecare colt. E prea mare, ce ma fac daca nu vine si femeia mea? Latra un caine? Aud bine? Geamul asta e prea mare, intra prea multa lumina, are doua bai, consum mare de apa, patul e prea mic. Si tot asa cu aberatii peste aberatii pregatind sa subminez pretul propus de agentie.
Te gandești ca daca Dumnezeu a creat femeia dintr-o coasta a barbatului, lucrul acesta s-a întamplat rapid si simplu. Vorbim de o singura coasta pana la urma, intr-o singura zi. Pe când femeia conține rabdare cu carul, e creata meticulos si strat cu strat si înca o data nu uitati, contine multă rabdare.
Nu cred in planurile lor diabolice, premeditate, cred insa intr-o anumita naivitate de genul “Pana la urma o sa il fac al meu”. Dar nu e indeajuns draga mea, doar rabdare si vointa, pana la urma e posibil sa fie intr-o alta viata sau cu altcineva. Eu unul eram curios de o relatie ca dracu’ de o excursie la Putna. No thank you sir. Insa, ma bucuram cand mai vedeam o femeie ca imi zambeste in magazin sau pe strada, se pare ca nu tot Bucurestiul e gri, un zambet imi dadea si mie si ei putina culoare. Dar privirile roscatei erau indefinibile momentan pentru mine. La incalzirea de inaintea sesiunii de kinetoterapie mereu stateam 10 minute pe bicicleta, iar in fata mea o oglinda imensa. De privit nu prea priveam, nu imi place sa fac poze, sa ma contemplez in oglinda cu atat mai putin. Dar mereu, in secunda in care aruncam o privire mi se parea ca roscata ma priveste. O data ti se pare, de doua ori/sesiune la fel, maine daca mai arunca o ocheada zici ca exagerezi tu, dar acum efectiv nu mai stiam ce sa cred. Se uita sau doar mi se pare? Cred ca medicamentele astea pe care le iau imi produc si halucinatii.
Sursa foto:pinterest.com
Si uite asa zilele treceau si trebuia sa ma hotarasc incotro. Acum mai e o problema. Rac hotarat e o mare raritate. Gen un cal pe patine, cam asa ceva. Iar daca se hotareste racul, mare grija ca s-ar putea razgandi mult mai rapid decat s-a hotarat. Amageala asta, joaca continua nu mai putea dura foarte mult. Activitatile mele se rezumau la impresarierea unei trupe care “imi ramasese fidela” dupa plecarea de la True Club-buna gluma, am sa dezvolt altadata- si sedintele de kinetoterapie, plus inot unde evoluasem bine de tot, ajunsesem la o ora de bazin. Cu Emanuel, leaderul trupei, ma vedeam “La Birou”, adica la cafeneaua de sub Outwear, de pe Decebal si tot acolo aveam intalnirile cu clientii. Loc fain, aproape de casa, necotropit de baietii cu lanturi la gat sau de botoxfete.
Buna Leonard, spune-mi te rog, unde mai pot gasi cartea ta” Un rol pentru Andra”?
Asta e un mesaj pe care il primeam din ce in ce mai rar. Trecusera 8 ani de cand aparuse cartea, curiosii aflasera cine e Andra-Caranda, iar cartea efectiv nu se mai gasea in librarii doar din greseala. Asa ca m-am oferit sa trimit eu cartea persoanei care m-a intrebat de ea, asta doar in cazul putin probabil in care nu cumva o gasea ratacita printr-o librarie online. Astfel, i-am trimis mesajul dupa care am mai aruncat o privire la poza celei care imi scrisese. Parca totusi o cunosc de undeva? O fi fost clienta la True Club? Lucra la contabilitate pentru noi, ascunsa in spatele biroului? Am fost vecini candva? Nu doamnelor, nu domnilor, era chiar ea, roscata cu pricina. Deci nu am halucinatii de la medicamente, asta chiar e o veste buna. Am revenit rapid cu un al doilea mesaj: ma bucur sa iti ofer chiar eu cartea, scuze ca nu mi-am dat seama cu cine vorbesc din prima. Iar raspunsul ei nu s-a lasat asteptat aproape deloc: Iti multumesc foarte, foarte mult! N- am indraznit sa te abordez, scuze!
Ia uite ma, micuta de ea, cum nu a indraznit sa ma abordeze. Dar a privit si a privit si a privit. Pana la urma si asta e o abordare. Am stabilit o intalnire la cafea pentru ziua urmatoare, iar ea mi-a confirmat ca ma va asteapta afara, “cumintica pe bancuta”. O replica memorabila pentru noi.
Si asa a fost, ma astepta pe bancuta din fata. Am intrat la LogOut cafe ca acasa, era bine sa ma aflu pe teritoriul meu. Pe de alta parte, desi roscata imi starnise interesul eram extrem de relaxat, nu cautam nimic, nu alergam dupa nimic, aveam un singur plan care trebuia dus la indeplinire. Insa, asta nu insemna ca nu pot sa ma abat putin de la planul meu, macar de dragul divertismentului. Am inceput sa vorbesc. Mai ales eu, imi spuneam ca nu am nimic de pierdut, nu vreau sa demonstrez nimic, asa ca am dat din casa cele mai ciudate sau diferite lucruri pe care pot sa le spun. Am pus garda jos, de fapt, am uitat de ea si i-am spus de problemele personale, de afaceri, de relatii, ca vreau sa plec din Bucuresti, dar nu inainte de a face o vacanta in Thailanda, am aruncat in joc o multime de informatii. Ia de aici, sa te vad acum daca mai ma privesti curioasa in oglinda?! Iar la un moment dat, “in focul discutiei” muzica ce pana atunci era ambientala se aude tot mai tare si un chinez cu un microfon in mana incepe sa cante cateva arii de opera. Primul instinct a fost sa ma gandesc ca sunt la show gen “Camera Ascunsa”. Adica fusesem de sute de ori in crasma asta, stiam ca mai canta seara acustic cate o trupa, dar dis de dimineata sa ma trezesc cu chinezul asta urland “La Donna e mobile” trebuie sa fie ceva ciudat. Dupa ce ma uitasem cu drag la roscata am inceput sa o privesc cu suspiciune. Aflasem ca e rac, ca si mine, ca e olteanca (oh, Doamne, de ce?!), ce mai urma? Sa aflu ca lucreaza la Kanal D? In scurt timp lucrurile s-au lamurit, chinezul canta pentru un nene care era prieten cu patronul, cum in cafenea nu era multa lume oamenii si-au permis un moft si asta a fost tot. M-am linistit, teribila conspiratie, nu era nici teribila si nici conspiratie.
Si am plecat fiecare in treaba lui. Zilele treceau, privirile incepeau sa se intersecteze mai des in oglinda care a devenit a noastra, ea ma cauta mai des, un mesaj, un telefon, o invitatie la masa sau mergeam impreuna la kinetoterapie, iar cu cat lucrurile pareau sa aiba mai mult sens cu atat mai confuz am devenit eu. Ce vreau eu acum? Daca plec in curand are sens sa intru intr-o relatie? Vreau sa imi complic existenta? Mai vreau de fapt o relatie? Stiu ce vreau? Zeci de intrebari se izbeau in capul meu, nici un raspuns clar. Insa, buna mea prietena Alina H ma incuraja: Mah, potoleste-te cu intrebarile astea ca dau cu tine de pamant (e in stare). Femeia e super faina, e independenta, nu e o copiluta ametita, are toate atuurile, ce intrebari sa mai ai? Incercam sa ii raspund Alinei, ca nu e o “problema” la ea, ca e la mine, ca imi facusem niste planuri foarte clare in care nu apareau nici o roscata, ca aparitia ei, cumintica pe bancuta, ma zguduise, ca imi era frica sa fac orice pe tema asta.
Am framantat toate astea saptamani intregi, m-am zbatut, m-am impotrivit, am facut nazuri, am spus nu si nu stiu de cateva ori cand m-a cautat, iar intr-o zi, dupa ce am terminat sedinta de kinetoterapie, am iesit, am luat-o in brate si am facut cel mai complicat lucru posibil. Am sarutat-o.
Amice, esti idiot. Cine se apuca sa emigreze la 40 de ani? Nu ai facut-o la 20, la 27 la 35, stai pe curul tau ca aici esti cineva, acolo esti nimeni.
M-am uitat cu ingaduinta la cel care ma certa, am rezistat tentatiei de a-i vorbi urat si a ramas cum am hotarat, o sa plec. Dupa cateva zile, un dialog asemanator se consuma in taxi. Ii explic soferului care avea peste 60 de ani intentiile mele si imi replica cu naduf: “Plecati mai toti, lasati-ne pe noi astia batrani sa ne luptam cu hotii astia”. Am iesit usor derutat din masina si cateva secunde am cazut pe ganduri, probabil are dreptate omul. Si asa si este. Fiecare avem dreptate, dreptatea lui, a lui Vasile, a unchiului, s.a.m.d. Dar nimeni nu umbla in pantofii mei, asa ca nu mai era loc de intors din drum.
cladire de pe strada Sperantei-Bucuresti
Cronologic vorbind, prima decizie a fost sa plec din Bucuresti. Era un an cu acelasi final, dar distributii diferite. Finalul unui business excelent, un spatiu de joaca pentru copii, neglijat si abandonat datorita faptului ca am ales sa traiesc visul altcuiva, al unui prieten. Finalul unei relatii sinusoidale. Finalul afacerii visate de prietenul meu, un club de muzica live si finalul consumat deja de vreo doi ani, al trupei Ca$$a Loco. Cu atatea evenimente care isi consumau sfarsitul, probabil am simtit si nevoia unui inceput special si unica varianta pe care am luat-o in calcul in acel moment a fost Cluj-Napoca. Asa ca am inceput sa fac demersuri, sa vad apartamente, terenuri, sa ma uit la preturi, la alimente, taxi ,chirii sau impozite si la un punct am constatat ca e mai scump decat Bucurestiul. Insa, marele avantaj era faptul ca puteam fi aproape de familie. Vorbeam cu amicii din Cluj, fugeam dintr-o parte in alta, sa aflu cat mai multe lucruri, inainte de a lua marea decizie. Si cand era cumpana mai mare, m-a “ajutat” o intamplare sa ma hotarasc.
Buna ziua, va rog la cinema Victoria, pe Eroilor.
Sigur.
In ciuda parerii aproape generalizate, conform caruia taximetristii sunt toti varza, am avut mereu o relatie in regula cu acestia. Fiind consumator serios de taxi am avut ocazia si sa cunosc oameni ok. Masina se strecura incet prin traficul din Cluj, iar cum ultimii 200 de m pana la destinatie erau groaznici, nu mai misca nimeni, am decis sa o iau pe jos.
Scuze, va rog sa ma lasati aici, nu mai are sens sa stau in masina.
O secunda sa trag pe dreapta.
Banii ii aveam deja pregatiti. Suma de pe ceas, plus 10% asa ca de la oprit masina pana la iesit din ea nu a durat mai mult de 30 de secunde, insa in momentul in care taximetristul a pus masina pe avarii, semnalizand stationarea am si auzit un concert de claxoane si un recital de injuraturi. Mortii, ranitii si Dumnezeii coborasera pe Eroilor, direct pe constiinta nefericitului sofer. Am iesit socat din clasicul Logan, la timp pentru a vedea cum unul dintre soferii din coloana isi infunda bocancii in tabla taxiului. “Ma-ta stie cat de prost esti, mah? Taximetrist de cacat.” Buna lectie servita in direct. Dintr-o data, cumpana mea s-a dezechilibrat total si era clar, nici in Cluj nu imi mai gaseam locul. Pana la urma ce fac? Plec din Bucuresti, intr-un Bucuresti in devenire. Nu, nu atunci cel putin. Si incotro? La Bistrita? Nu. In Bucuresti nu. Sibiu, Oradea, Timisoara? Nimic nu se lega.
Mai trece o zi, mai trece o luna si Bucurestiul e tot mai stramt, cu cat se dezvolta pe lung si lat, parca e ca o camasa intrata 3 numere la apa. Dar incotro? Nu am avut sansa sau mai bine spus inspiratia sa calatoresc asa de mult ca alti colegi de ai mei, insa remarc un “pattern”, un model ce se repeta in ultimii 5-6 ani. Septembrie, Malaga, minim 10 zile. De ce am tot fost an de an in acelasi loc in vacanta? O combinatie buna, apropo de costuri, distanta pana la plaja si timpul ireprosabil. Si daca ar fi sa locuiesc acolo? Cat o fi o chirie? O bucata de mozarella? Un Guinness? Kilu’ de cartofi?! Aveam senzatia ca usor usor ies din ceata, parca se intrevede o solutie. Am pus mana pe telefon, l-am sunat pe Adrian, singurul prieten pe care mi l-am facut in zona, care locuieste permanent acolo si am inceput sa il intreb tot felul de detalii. La final, ceata era parca deja total degajata, insa era clar, inainte de a lua o hotarare finala, trebuie sa merg in recunoastere.
Cand crezi ca e simplu, incep complicatiile. Cand crezi ca ai gasit o solutie te mai lovesc trei probleme. Prevazusem o perspectiva si m-au apucat niste dureri de spate dubioase. Cand am intrebat specialistul RMN ce este o hernie de disc, s-a uitat la mine zambind. E ceva ce are cam toata lumea, unii o duc pe picioare, altii se opereaza, se poate face si recuperare. Si pentru ca raspunsul nu m-a satisfacut, am inceput “cercetarile”. Cum nu se poate mai prost. Pe google si intreband prieteni. Am trecut de la : “amice trebuie sa te operezi, ca altfel paralizezi” pana la “fereasca Dumnezeu sa te operezi” in cateva zile. Am experimentat antiinflamatoare fara succes, Reiki, fizio terapie, terapie cu ozon, cam toate tratamentele traditionale si cele oferite de impostori si nimic. Castigul cel mare al sedintelor de terapie cu ozon, au fost niste discutii lungi si placute cu o doamna doctor care imi administra tratamentul. Femeie umblata in lume, cu o experienta de viata deosebita imi tranteste odata: Dar domnul Muha, ati incercat sa faceti sport? A incercat dracu’ sa fumeze tamaie?-imi venea sa ii spun. Nu, nu am incercat, nu am fost niciodata o fire care sa aiba inclinatia asta, dar vazand ca femeia de peste 60 de ani insista am “acceptat”, am inceput sa merg la sala si la piscina. 10 minute de banda-lesinat, 5 lungimi de bazin-chemau aia salvarea. Dar pas cu pas parca incepeam sa ma dezmortesc si asta se vedea si pe cronometru si in starea mea generala. Mai mult, intr-o zi amicul T Chirila imi recomanda un kinetoterapeut foarte priceput. Am ajuns pe strada Toamnei, din Bucuresti, cu niste emotii de parca paseam pe strada Calvarului. Deja vorbeam de altceva, o miscare sportivo-medicala, intr-un spatiu mic, in care intimitatea e doar un cuvant uitat. Faci treaba daca vrei sa te faci bine. Iar Andrei, a stiut si cum sa ma abordeze si cum sa lucreze cu mine. Intr-un asa fel, incat terapia de recuperare fizica a devenit o adictie, una extrem de placuta si sanatoasa. Ma simteam mai bine si parca si oamenii de pe strada pareau mai colorati. Ceea ce e extrem de greu in peisajul gri din Romania. Incet am inceput sa ii cunosc, fara sa vorbesc cu ei, personajele de la cabinetul de kinetoterapie. Domnul Stanislav, 84 de ani, fost diplomat, senil in 90% din timp, insa fara a rata de a face un compliment acceptabil femeilor prezente. Robert, medic si prieten cu Andrei-kinetoterapeutul, sudist sadea cu caterinca mereu la el, “Transpirel” un tip care alerga pe banda pana ce stropea efectiv in jur si Andrei era nevoit sa stea cu mopul langa el. Scarbos. Partea buna era ca fiecare chiar tragea sa se faca bine. Mai rasarea cate o gluma, din partea lui Robert de obicei si cam atat. Dar erau primite bine, un zambet in atata durere (la propriu) facea bine. Si mai apareau din cand in cand si personaje feminine. Una dintre ele venea chiar regulat. O roscata fara varsta, care ma impresiona mereu cand vedeam ce exercitii executa. Eu ma plangeam ca trebuia sa fac abdomene cu cate 1 kg/mana, iar ea statea cu picioarele suspendate in TRX si baga 3 serii de flotari. Ciudat amestec de firavitate si determinare. Dar sub nici o forma nu eram acolo pentru a flirta, nu era filmul meu. La incalzire castile in urechi si muzica la maxim, iar apoi concentrarea pe recuperare, aveam o destinatie de urmat, trebuia sa desavarsesc pregatirea.
Vedere de la etajul 9, strada Invingatorilor (haha), Bucuresti
