Dacă fiecare dintre noi ne-am dori ce e mai bun ar fi suficient. Însă într-o căutare perpetuă, fiecare generație dorește perfecțiunea și nu se mulțumește cu nimic mai puțin.
Adeseori sunt întrebat, când e cel mai bine de vizitat Andalucia? Dar când e apa cea mai caldă, să nu fie aglomerat și care e zona cea mai bună pentru a te caza? În genul ăsta de dialoguri am renunțat să particip pentru că un om ce îți pune zece întrebări într-un mail are alte incertitudini înainte de a pleca în vacanță, iar eu nu am cum să îl/o ajut.
“Luna lui Marte” în Andalucia este de o frumusețe ieșită din comunul celorlate unsprezece luni. A devenit deja o obișnuință să ne pregătim de “calima” ce altă dată venea o dată la două zeci de ani cu asemnea forță, iar acum, în fiecare an, zugrăvește pereții caselor albe după propria voie. Plină de praf fin și căldură din deșertul Sahara, calima este gluma, ce fiecare proprietar de casă proaspăt zugrăvită, trebuie să o suporte. Mai mult, calima a adus la modă din nou măștile, pentru că dacă tot ai ieșit ar fi inteligent să îți acoperi căile respiratorii.
Pe telefonul din dotare am trei aplicații de vreme. Una pentru temperatura apei și curenții marini, a doua exclusiv pentru vânt și a treia pentru temperatură și intervale de ploaie. Astfel poți să ieși în pantaloni scurți și maieu, ca orice englez sau nordic și la prima cotitură, când intri pe o stradă cu umbră “real feel-ul” să treacă de la 20° la 12°.
Cât despre vânt, doar de bine, am făcut pace. Adeseori combinația de vânt și rafale ajunge la 130 de km/h și când ajungem pe plajă, Indy ia forma unui creion cu patru picioare, iar eu încerc din toate puterile să mă mențin pe o traiectorie cât de cât dreaptă. Avantaj Indy, cu centrul de greutate jos și patru picioare are mai multă stabilitate.
În una din diminețile în care aveam parte de “sfânta treime” a lunii martie, adică vânt, ploaie, calima, făceam traseul scurt cu Indy de la ora 8:30 când în locul unde de obicei singuri medităm la soarta lumii am văzut că era un señor pe un scuter oprit ce pur și simplu privea în zare și din când în când pufăia dintr-o trompetă El Guajiro. Ne-am așezat la locul nostru, salutându-l scurt și încercând să nu îl deranjăm din contemplare.
– Tun nayvjevy?
– Cum?
– Tu navighezi?
– Nu.
– Am venit să văd dacă pot scoate barca în larg astăzi. Mi-a spus el, fără să îl întreb nimic.
– Am fost aseară pe la plajă și mai bine de jumătate a căzut, e ruptă.
– Da, sunt valuri mari, de doi-trei metri.
– Valurile astea vin cu vântul de poniente, am completat eu asigurându-mă că omul simte că are de a face cu un cunoscător al condițiilor meteorologice locale.
– Da, am observat și eu asta. Însă cu cât mai mult vânt, cu cât mai mulți nori cu atât mai frumos. Îmi place la nebunie luna martie. Totul este un spectacol, de-a dreptul brutal.
Și atunci am înțeles în sfârșit de ce iubesc albastru impecabil al cerului andaluz, de ce îmi place apa nefiresc de rece din luna iunie, de ce ador nori albi și pufoși ce uneori în plin cuptor îți oferă o clipă de răcoare, de ce mirosul florilor de portocal, prezent la tot pasul acum, se simte ca și cum ar fi fost proaspăt extras din rai. Atunci, în sfârșit, am înțeles că există o vreme utopică în această zonă doar pentru că martie e de-a dreptul distopic.
Și dacă nu îți place martie înseamnă că nu îți place Nichita Stănescu. Iar dacă nu îți place Nichita nu are sens să mai vorbim.