Jurnal

Roma “se merita” insa in realitate nimeni nu o merita

- Leonard

Când vorbim de destinații turistice, Roma nu se încadrează deloc în această expresie. Thassos e o destinație turistică, nisipurile de aur or fi o destinație turistică, Antalya, Sharm el-Sheikh și multe altele pot fi văzute ca idei de vacanță însă Roma nu, ea însăși este o istorie întreagă, o utopie la care au contribuit generații de luptători, poeți, arhitecți, sclavi și stăpâni, trubaduri și călători, cerșetori și bogătași. 

Un mic martor al destinului implacabil

Descoperirile arheologice sustin ca primele semne de ocupatie umana dateaza de 14 000 de ani insa eu ma indoiesc ca doar atat de putini sunt ani de cand rasa umana s-a aciutat pe aceste meleaguri. Mai degraba cred ca Dumnezeu cand a creat lumea a facut-o asezat pe unul din dealurile ce inconjoara ce stim noi acum ca e Roma. Cum ar fi altfel “eterna” cetatea, daca nu ar exista din prima clipa, de la momentul zero?

Semne ale civilizatiei antice dateaza de acum mai bine de 2700 de ani insa la o prima vedere, chiar si pentru un ochi neavizat, se vede clar ca exista mai multe straturi si ca desi beneficiem de tehnologii moderne ceea ce vedem noi este doar o mica parte a istoriei acestui loc minunat.

Putine locuri de pe planeta asta au fost lovite, asediate, arse si atacate ca si Roma. De la cei mai bogati pana la cei mai salbatici cam toata lumea a dorit sa aiba o parte din Roma si au actionat pe masura. Galii, Hannibal, vizigotii, valdalii, ostrogotii, grecii, arabii, francezii si majoritatea statelor italiene vechi au dorit sa puna mana pe Roma.


In 1527, trupele Sfantului Imparat Roman Carol al V-lea, inclusiv un numar semnificativ de landsknechts (mercenari germani), au marsaluit asupra Romei ca parte a conflictelor dintre imparat și statele papale. Mercenarii, care nu fuseseră platiti si erau frustrati, au inceput asediul orasului.


Papa Clement al VII-lea, aflat intr-o situatie dificila, a negociat cu fortele asediatoare. Dupa cum spune povestea, Clement al VII-lea a acordat landsknechtilor permisiunea de a intra in oraș, cu conditia să crute Vaticanul și bisericile sale. Papa a cautat refugiu in interiorul zidurilor fortificate ale Vaticanului, iar invadatorii au respectat acest sanctuar.


Cu toate acestea, promisiunea de a cruta restul orașului nu a fost respectată. Landsknechts s-au dezlanțuit, jefuind si facand ravagii în alte parti ale Romei, provocand distrugeri si suferinte semnificative. Evenimentul este amintit ca unul dintre cele mai brutale din istoria Romei.

Timpul a trecut si acum “Cetatea Eterna” este sub cel mai mare asediu din istoria sa. Milioane de turisti, de toate tepele, calca in picioare frumusetea sa. Incaltati cu crocsi, imbarcati in avioane low cost, an de an, mai bine de 10 milioane de indivizi violeaza istoria cu zgomotul lor infernal. Si aproape toti incearca sa comprime miile de ani in video-uri si poze inregistrate pe telefoanele lor. Pentru ca trebuie sa te pozezi la Fontana de Trevi si cu pretul unor imbrancituri, trebuie faci un live de la Vatican pentru ca da bine pe facebook.

Cand au disparut amintirile intiparite in minte? Cand s-au evaporat clipele de emotie pe care le simteam cand calcam intr-un loc nou despre care vorbeam apoi zile sau chiar ani in sir? Turismul de masa incurajat de bilete ieftine de avion si telefoane accesibile au ucis nostalgia si implicit vor face ce nu au reusit toate popoarele migratoare la un loc, sa scoata definitiv “eternul” din Roma, Paris sau Londra.

Si cand noi nu vom mai fi,
Va veti aminti,
Ca a fost o data… Roma!

Yellowstone este Miorița 2.0

- Leonard

Ce ai face pentru a-ti pastra pamantul, traditia si mostenirea peste ani si ani? Ai fi in stare sa lupti? Sa o faci pe bune, sa te iei la bataie, sa lovesti si chiar sa ucizi? Ai fi in stare sa iesi din matrix-ul tau si sa ii rupi gatul individului ce vrea sa schimbe obiceiul locului? Sau ai ramane sa te duelezi pe Facebook in citate si amenintari fine, ca orice alt individ “modern”? 

Kevin Costner aka baciul moldovean

Povestea din gura de rai numita Yellowstone (Montana) este despre asta. Despre faptul ca undeva, in lumea asta, exista familii ce doresc sa traiasca ca acum 100 de ani, mai mult, ca acum 200 de ani daca se poate, oameni ce se pun cu pieptul in fata progresului. Una din cele mai bune replici ale baciului moldovean din serial, aici il numim pe John Dutton, suna asa: ” If it’s progress you want, then don’t vote for me. I am the opposite of progress. I am the wall it bashes against, and I will not be the one who breaks.”

Intr-o adaptare ce e exact pe placul meu si nu urmeaza o traducere copy-paste, ciobanul nostru spune asa: Daca tu vrei progres o sa te dau cu capul de tot peretii, daca tu vii cu progresul in curtea mea o sa te impusc in cap si o sa iti arunc starvul in prima prapastie disponibila. Don’t fuck with me rahat cu ochi ce esti tu. 

Am auzit prima data de serialul “Yellowstone” intr-o emisiune realizata de Radu Banciu. Acesta pomenea printre stiri din fotbal si poante cu Monica Tatoiu despre o capodopera ce il are pe Kevin Costner in prim plan. A trecut un an bun pana cand aceasta serie a devenit disponibila si in Romania, odata cu intrarea pe piata a “Skyshowtime“, un nou serviciu de streaming ce doreste, invariabil, sa se lupte cu Netflix sau Prime. De data aceasta, argumentele noului difuzor au fost foarte putine: probleme tehnice la inceput si mai ales o baza de filme si seriale austera ca sa nu zica extrem de saraca. Insa argumentul forte, in afara de pretul promotional de 2,99 euro in Romania si 3,99 euro in restul Europei a fost fara doar si poate prezenta “Yellowstone”. Simplu fapt ca puteam urmari aceasta poveste merita din plin aceasta suma modica.


Daca am stabilit din start cine este baciul moldovean (John Dutton interpretat de Kevin Costner) e logic sa spunem ca exista mai multi ciobani care lupta cu toate mijloacele ca sa il deposedeze pe protagonistul serialului de bani, pamant, vite, obiceiuri, nepoti si orice altceva iti trece prin minte. 

Nu te lasa amagit de inceputul fiecarui episod: avem parte de peisaje mirifice, de locuri pe care cand le vezi ti se taie respiratia, de o coloana sonora exceptionala (daca nu iti place country music s-ar putea sa te razgandesti), toate acestea fiind doar xanax-ul ce ar trebui sa iti amorteasca simturile pentru ploaia de lovituri ce va urma. Lovituri reale, de ciomag, bici, fier inrosit, ranga, s.a.md. Gloante trase din pistoale mici si mari, din carabine si pusti cu lunete, de bunici, femei, nepoti si cowboy pentru ca NIMENI si NIMIC nu sta in calea progresului precum NIMENI si NIMIC nu poate sta in calea lui Jonh Dutton si a familiei sale. 

The one and only Beth Dutton

Apropo de familie. La inceput detestam doua personaje: Beth Dutton (Kelly Reilly) si Jamie Dutton (Wes Bentley), adica sora si frate, doi dintre cei patru copii ai lui John Dutton. Ii detestam pentru ca nu le stiam istoria, iar ea parea o precupeata incaltata cu pantofi Loubutin, iar el un pampalau speriat de bombe. Insa, felul in care aceste personaje interactioneaza si cresc este de-a dreptul magistral. Nu te mai saturi sa o auzi pe Beth injurand si spargand totul in cale si nu te vei mai satura sa il vezi pe Jamie plangand, ingenunchind in orice moment, la orice actiune ce il vizeaza. 

Nici cu baciul ungurean sau cu cel vrancean nu imi e rusine, dimpotriva. O sa aveti parte de toata aria posibila de dusmani: parvenitul cu bani ce vrea sa costruiasca blocuri, capetenia indiana ce in aparenta doreste doar sa mareasca rezervatia si sa ii dea stralucirea de inainte de colonizare, rednecksi plini de relatii si bani ce se baga in seama luptand violent pe un front ce nu e pe masura lor sau corporatii cu sute de miliarde in cont. Toti vor un singur lucru: P R O G R E S. 

Ce amagire, ce vis transformat in cosmar a devenit insa acest cuvant. Pentru mine progresul ar putea insemna o nivelare (utopica) a claselor sociale, apa potabila la indeamana si la un pret mic sau gratuita, medicamente si practici medicale ce nu au originea in evul mediu, medici empatici, respect si recunostinta pentru istorie si traditie, alimente sanatoase pentru noi toti. Insa asta sunt eu, un visator intr-o lume distopica. 

Pentru cei ce se lupta cu John Dutton in serial si pentru marea majoritate a omenirii progresul inseamna acum un tsunami de consumism in varful caruia se afla cocotat (NE)omul de afaceri, robotul ce repeta si stie doar atat: $$$$$.

Desi in Miorita, baciul moldovean pare nevinovat, stim sigur ca nimeni nu e pur in aceasta lume pestrita asa ca nici John nu face exceptie. Pe tot parcursul celor cinci sezoane vorbeste calm si se agita rar, are o privire calda si arata mai degraba ca un unchi cool decat un sextagenar criminal (la propriu) este fermecator pentru ca, al naibii, a imbatranit frumos si repeta la nesfarsit: “nu vreau nimic altceva decat sa mor aici, pe pamantul meu, in strunga de vaci, sa fiu cu restul familiei (sa fiu tot cu voi), sa imi aud cainii si vantul cand a bate…” 

Si cum sunt convins ca o sa va placa “Yellowstone“, vestea buna e ca exista inca 6 spin off-uri ce se filmeaza sau urmeaza sa intre in productie. Doua dintre ele, 1923 cu Hellen Mirren si Harisson Ford si 1883 fiind deja disponibile pe acelasi www.skyshowtime.com

Intr-un final eu, baciul moldovean sau chiar John vrem un singur lucru. Sa inghetam timpul intr-un tablou mirific, preferabil localizat intr-o gura de rai, cu cei dragi alaturi, privind in zare un cadru perfect in care eram fericiti si impliniti, un cadru irepetabil. 

Invazia de dinaintea invaziei

- Leonard

Acum o luna lumea parea ca se indreapta. Cocoasa ce a crescut tot mai mult in ultimii ani parea incet-incet sa dispara cu mici masuri banale ce altadata nu ar fi insemnat nimic, dar acum sunt de aur. Azi scoatem mastile din exterior-victorie! Maine nu mai avem nevoie de certificat sa intram la KFC-AM INFRANT! Au facut fizioterapie cu mintile noastre si parea ca ne indreptam, dulce iluzie profund omeneasca. Pentru ca orice ar fi ziua de astazi este o mica minciuna in care ne spunem, e ok, e in regula copile, suntem bine si maine va fi si mai bine.

Apoi, intr-o dimineata cu ceata clasica de Cluj si cer perfect albastru de Andalucia “ne-am trezit” in plin razboi. Si nu era in Mali, Palestina sau Etiopia ci aici in batrana si naiva Europa. Si ca orice persoana posesoare de telefon am inceput si noi lupta cu postarile, cu newsfeed-ul nostru de toate zilele. Credem ca facem diferenta, ca opinia noastra conteaza, ca o sa influentam ceva, insa de fapt somnul in care am fost aruncati de ceva vreme este inca peste noi, ne-a acaparat simturile de dinainte de pandemie.

Am spus la inceputul anului 2019: cel mai important lucru in lupta cu acest virus este sa ne pastram mintile cat de cat intregi. Iar acum reiterez ce am spus si intaresc aceasta convingere: cu o gripa, cu o luxatie sau chiar cu un virus nou ai o sansa sa invingi, unde nu ajuta prudenta, ajuta medicina, unde nu ajuta medicina ajuta credinta, dar cand pas cu pas, zi de zi iti pierzi speranta si implicit cate un neuron cade ucis de armele albe prezente in postarile fiecaruia e greu sa mai revii, daca nu chiar imposibil.

Razboiul a inceput cand am renuntat sa protestam, cand am renuntat sa gandim liberi si lipsiti de prejudecati, cand am renuntat sa ne educam, cand am inceput sa ne culegem stirile de pe facebook si cei ce ar trebui sa fie jurnalisti au devenit simpli zugravi, dau copy-paste de pe un zid pe altul. Iar invazia de care spuneam in titlu a inceput inainte de intrarea anuntata si re-anuntata a rusilor in Ucraina. Spania s-a umplut de “turisti” in ianuarie-februarie. Ca niciodata nu mai exista locuri de parcare libera si localnicii umbla innebuniti sa isi poata lasa masina undeva in apropierea locului de munca. Nu au venit ucrainieni si rusi asa de multi (inca), au venit germani, francezi sau nordici ce au senzatia ca aici razboiul nu poate ajunge, dar au adus razboiul cu ei: preturile au devenit de luni de zile mai mari si urca fara sa se opreasca pentru simplu motiv ca nimeni nu mai comenteaza si ca daca Carlos, Macarena sau Gigel nu mai cumpara o vor face Henry, Jörg sau Lukas.

Si romani au venit in ultimele luni. Unii ce luase hotararea aceasta in 2018-2019, dar nu au mai apucat sa faca pasul, altii si-au luat catelul si purcelul si au fugit preventiv din calea necunoscutului. Straini si prieteni deopotriva ce au ales sa imi devina vecini. Si bineinteles, in spiritul anilor pe care ii traim, strainii mi-au devenit prieteni, iar “prietenii” simpli straini.

NUman, eroul pe cale de dispariție.

- Leonard

Fiecare dimineata ne aduce vesti proaste. In cateva tari inundatiile fac ravagii, iar pe o insula un vulcan erupe si distruge tot ce prinde in cale de o saptamana. Natura nu ofera surprize, ea isi continua de fapt cursul firesc in contextul in care omul a folosit-o si a suprimat-o cum a dorit, fara sa isi puna problema ca intr-o zi toate astea se vor termina. Insa daca natura este de neinfrant, pentru ca in ciuda tuturor scenariilor ea va continua sa existe alte vesti ma pun pe ganduri: “In 2022 se preconizeaza ca va disparea ultimul om de pe planeta ce poate si spune NU.” NUman este pe cale de disparitie.

Aparut la inceputul secolui 20, “super eroul” NUman era recunoscut ca o persoana cinstita, onesta si curajoasa care salva oameni si situatii prin puterea sa miraculoasa de a spune NU. El nu avea doar calitatile de mai sus, el salva timpul celorlalti, iar asta este cu adevarat o super putere. Mai mult, putea sa dea incredere semenilor sai pentru ca se stia ca spusele lui sunt credibile 100%. Dadea solutii pentru situatii, propuneri sau parteneriate prin faptul ca fata de multi altii el alegea sa spuna clar si raspicat, NU.

Acum insa ma lovesc mereu de acelasi lucru, oameni in toata firea, leaderi in domeniile lor, ce nu sunt in stare sa spuna “NU, nu pot“. Inteleg ca oamenii dupa un an si jumatate de chin NU au devenit mai buni, mai uniti, mai empatici, insa 90% din persoanele cu care am incercat sa vorbesc, sa stabilesc ceva, sa propun o idee pur si simplu au devenit mai lasi, mai ipocriti, mai dispusi sa se joace cu viata celorlalti. In prima etapa spun ca sunt interesati, asteapta detalii pe mail, iti mai raspund la un mesaj si apoi DISPAR ca mutu’n ceata. Ce te costa sa spui NU, ne-barbatule? Ce te costa sa spui, “NU, nu pot” individule ce iti spui partener, prieten vechi sau manager general? Inteleg pana la un punct ca suferi de testicul retractril insa limba, verbul unde ti-a disparut? De ce te-ai juca cu timpul meu, al colegilor tai, cu sperantele oricui?

Intrebari care evident nu isi vor gasi niciodata raspuns. Pentru ca daca un simplu NU este pentru acesti indivizi echivalentul unei extractii dentale “pe viu”, imi imaginez ca o explicatie sincera este imposibila sau ar putea fi echivalentul unei interventii pe inima la fel, fara anestezie.

Viitorul a fost deja scris

- Leonard

Sunt un mare fan al serialelor si filmelor Sience Fiction. Nu ma fascineaza atat navele spatiale si laserele lor cat distopiile, universurile paralele, felul in care arata oamenii peste sute de ani in viziunea regizorilor si mai ales cum functioneaza societatea in imaginatia lor. Insa mereu mi-am spus ca lucrurile ce le vedem in “Black Mirror” nu sunt de actualitate. De fapt mereu reactia a fost de genul Iti dai seama cum o sa fie peste cativa zeci de ani? Sau peste 100? Pe cand universul si oamenii, as indrazni sa completez, lucreaza altfel, mult mai rapid. Intr-ul din episoadele din Black Mirror oamenii primesc ratinguri la fel ca pozele de pe instagram si facebook si in functie de asta pot sa aiba mai multe drepturi sau sa le fie limitata miscarea. In sensul ca daca esti un marlan si te comporti urat cu femeile data viitoare cand vei dori sa calatoresti cu avionul nu o sa poti sa faci asta, pentru ca ratingul tau e prea scazut. In China ideea aceasta a aparut in 2007 si a fost anuntata de guvern in 2014 ca fiind in curand implementabila. Deci m-am pacalit cand am spus ca peste zeci de ani sau sute de ani scenariile SF s-ar putea indeplini. 

Un alt serial SF fara extraterestrii si fara nave cosmice este 3%. Cu un storyline  monoton insa cu o poveste plina de substanta ne arata cat de mare este de fapt prapastia dintre clasele sociale. Una traieste in favele iar alta pe o insula paradisiaca unde pot ajunge doar 3% dintre oameni. Iar ca sa ajungi trebuie sa participi la o serie de teste unde trebuie sa fi puternic, agil, mincinos, hot, sa faci chiar orice pentru ati indeplini scopul. Doar ca vei ajunge singur, fara familie, fara prieteni, fara nimeni pentru ca intr-o societate distopica accentul nu mai e pe valorile ce le aveam. 

In Andalucia se vorbeste tot mai intens in aceste zile ca anul acesta vom merge la plaja prin intermediul unei aplicatii. Fara prea multe detalii, ce e clar este ca va trebui sa faci o rezervare in prealabil daca doresti sa ai la dispozitie cei 6 metri patrati. Cat va mai trece pana cand aceasta aplicatie va clasifica oamenii in buni si rai? Cat va mai dura pana cand vei primii interzis in paradis? Viitorul e mereu mai aproape de cat credem. Viitorul este in mainile acelor 3% care intr-o forma sau alta ne conduc si aleg sa schimbe directia intr-un fel ce nu are precedent in ultimii 2000 de ani. 

Incet incet Europa si nu numai ne fac marele favor de a ne acorda mici concesii. Saptamana trecuta am putut sa iesim la plimbare, saptamana viitoare poate o sa putem sa mergem in alte localitati sa ne vizitam prietenii, peste o luna apare aplicatia si cu putin noroc o sa ajungem si la plaja samd. Ne-am incolonat in turma ca niciodata, cu totii si ne indreptam spre necunoscut. Primim cateva firmituri din amintiri si spunem, ok macar avem mai mult ca saptamana trecuta. Renuntarea la lupta si implicitit la speranta este cea mai mare infrangere ce omenirea a putut sa o aiba. Iar daca mai aveti senzatia ca nu stiti ce va urma puneti-va pe treaba si cititi literatura scrisa de zeci de ani si filmele ce descriu exact istoria ce va urma. 

Creatorul suprarealismului in TV-David E. Kelley

- Leonard

23.04.2020

Acum aproape 20 de ani Andrei Boncea mi-a spus intr-o discutie la celebra baza Keoke de pe malul Herastraului, nu mai exista idei de scenarii la Hollywood, o sa vezi, tot ce apare acum si are succes este un remake sau o adaptare dupa o carte. Cu Boncea de obicei nu eram in acord, ne-am si injurat copios la un moment dat pe coridoarele de la Buftea, insa un fraier cu siguranta nu este. Drept dovada ca intre 2000 si 2020 nu au aparut filme comerciale incredibile cu scenarii originale. Sau cel putin din punctul meu de vedere si (probabil) al lui. Asa ca lumea incet incet s-a indreptat spre seriale unde imaginatia echipelor de scriitori a putut fi folosita intr-un mod diferit. Asa au aparut Prison Break sau 24 ce si in Romania au facut valva la un moment dat. 

Timpul a trecut, gusturile s-au rafinat (cat de cat) si a aparut si o concurenta exacerbata pe piata de streaming. HBO sunt primii, insa ofera o aplicatie de megacacat-HBO Go, Netflix (ce apropo, in ultimele 2 luni au mai acumulat inca 7 milioane de abonati ajungand la un numar total de aproape 190 de milioane), Prime de la Amazon si mai noi veniti, dar cu mult tupeu si argumente: Disney Plus sau Apple. Acestia sunt principalii finantatori ai pietei de seriale si productii originale si acum putem sa spunem da, e loc pentru toate gusturile. Istorie, drama, fictiune sau documentare, toate sunt de gasit. Dar cu cat vei vedea mai multe seriale cu atat mai greu o sa gasesti unele ok sau chiar excelente. Astfel, la primele episoade din Big Little Lies mi-a sarit numele David E. Kelley in ochi. De unde il stiu pe nenea asta? 

David E. Kelley este cetateanul ce a castigat the american dream, povestea ce ne este vanduta mereu cand exista referinte despre USA. Un avocat licentiat ce a inceput ca un hobby sa scrie scenarii, s-a mutat la Hollywood si in scurt timp s-a si casatorit cu un superstar, Michelle Pfeiffer. 

Prima data cand noi/voi ne-am intalnit cu David E. Kelley a fost cu ocazia vizionarii marelui succes numit “Ally McBeal”. Imi aduc aminte ca in acele vremuri toata lumea se uita la acest serial, iar mie mi-a ramas in cap caracterul caricaturizat la maxim al personajului principal. 

De atunci pana in anii trecuti David a mai realizat sau contribuit la cateva seriale ce au fost premiate sau recunoscute de marele public, insa adevaratele sale opere sunt semnate in ani mai recenti. 

“Goliath”-Prime (Amazon) si “Big Little Lies”-HBO.

Ambele seriale sunt localizate undeva in California, semn ca estul extrem in care s-a nascut Kelley nu ii este deloc pe plac si atmosfera si clima de pe coasta de vest i se potrivesc mult mai bine. Apropo de atmosfera, in productiile acestea, desi vremea este mereu ok, desi oceanul este parte din importanta din film ceva pluteste mereu in aer. Uneori este incertitudinea, altadata gelozia exploziva sau un personaj genial, insa imprevizibil, dar fiecare episod creat de Kelley te tine intr-un “supans” foarte inradacinit in realitate. Pentru ca creatile scenaristului american iti sunt cumva familiare. Cu totii stim un personaj genial, iscusit, dar care putea sa ajunga milionar si a sfarsit printre sticle de whiskey si doze de LSD. Cu totii stim femei abuzate, femei batute zi de zi, temeinic si care nu isi gasesc calea de intoarcere la o normalitate ce pentru ele inseamna necunoscut, insa nu stim sa vorbim despre asta, darmite sa scriem un scenariu. Kelley o face intr-un fel ce iti lasa un fior pe sira spinarii fara a tranforma povestile in SF sau horror, ci cumva aducand asa zisa fictiune in firescul lumii ce o traim acum. Mai mult, desi tot ce vei vedea in “Goliath” si “Big Little Lies” este un adevar pe care il cunoastem cu totii va parea ca un trip. 

Si daca inca mai ai indoieli in a urmari aceste productii iti mai spun doar atat: Nicole Kidman, Laura Dern (remember Twin Peaks?), Reese Witherspoon ce in sfarsit nu mai e “Blonda de la drept”, Meryl Streep, Billy Bob Thornton, William Hurt sunt doar cativa dintre protagonosti, semn ca David E Kelley este obisnuit sa puna si superstaruri in locuri firesti, umane. 

“Goliath” a castigat un Golden Globe in 2017 si a mai primit 7 nominaliari in ultimii patru ani. “Big Little Lies” a castigat 48 de premii, inclusiv patru Golden Globes, Primetime Emmy Awards si a mai fost nominalizat de inca 75 de ori. 

E randul lor sa fie in vacanta

- Leonard

18.04.2020

Oamenii de stiinta (britanici banuiesc) au ajuns de ceva vreme la concluzia ca animalele simt singuratatea si durerea. Ceea ce a insemnat probabil zeci de ani de cercetare putea sa spuna si un copil de 10 ani ce intors din vacanta de vara se reintalneste cu catelusul lui. Insa e bine ca lucruri pe care le stim sunt din cand in cand certificate de stiinta. Dintr-o data parca devin mai importante, autorizate.

Pornind de la aceasta concluzie am convingerea ca in regnul animal exista si teama de aglomeratii urbane, anxietate data de constructiile ce invadeaza natura, depresie severa cauzata de oameni. Nu cred insa ca ciocanitorile au parte de Xanax cum nici rudele animalelor ucise in safari nu primesc recomandarea de a face terapie. 

Nu exista mai multe victime in istoria acestei planete decat animalele. Impactul oamenilor a fost si va fi mereu nimicitor. Acum 45 000 de ani cand oamenii au ajuns pe teritoriul actualului continent numit Australia au eradicat 90% din animalele mari. Pe ideea ne incurcati, sunteti principalul pericol, va indepartam, permanent. Si indiferent de timpuri ritmul nu doar a crescut, ci si s-a multiplicat. 

Dar ceea ce acum 45 000 de ani a fost devastator pentru 90% din specile mari din Australia s-a rezolvat intr-un mod diferit acum, cand planeta nu ne mai incape, cand suntem se pare prea multi pentru resursele ce exista in mod natural. Si atunci avem in lume vreo 40 000 de lei, dar un miliard de porci in ferme, 400 000 de elefanti si un miliard si jumatate de vaci domesticite, 50 de milioane de pinguini si 20 de miliarde de pui ce urmeaza sa ajunga pe tavile, farfuriile si in cuptoarele noastre. Lasam ipocrizia deoparte si spunem ca avem nevoie de ferme si probabil ca asa e, probabil ca nu exista nicio alta solutie sustenabila, insa ce ne facem cu toate celelalte animale si pasari salbatice ce sunt stresate, disperate, depresive si intr-un final ucise de oameni? In numele cui se intampla asta? Daca comparati cifrele expuse in 2015 de Yuval Noah Harari in “Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului” cu statisticile din 2020 o sa aveti cu adevarat motive de panica.

Si atunci ce se intampla acum nu e cumva pentru ele o binecuvantare? O vacanta nesperata si binemeritata departe de oameni? Ne este tot mai greu sa suportam starea asta de incertitudine, frica de invizibil si lipsa libertatii de deplasare, insa data viitoare cand mai suspini, cand iti vine sa urli si sa spui nu mai pot iesi la geam si asculta pasarile. Sunt altfel, sunt fericite acum. Asa, fara noi viata chiar merge mai departe. 

Apropo, intr-un loc in care de obicei e plin de turisti si mondenitati au aparut delfinii. Au tras o joaca, s-au bucurat intr-un port ce de obicei e plin de reziduri si de galagie. Vacanta placuta fara oameni va doresc. 

Adevarat a înviat!

- Leonard

17.04.2020

Avem senzatia zilele astea ca suntem cea mai ghinionista generatie ce a trait vreodata pe aceasta planeta. Iar eu sunt unul dintre cei care multa vreme chiar am fost convins de asta. Pana intr-o zi cand Radu-El Camaradu imi spune si imi evidentieaza faptul ca nicio generatie nu a avut ce avem noi, chestii banale ca si canalizare, apa curenta, internet si comunicatii, mancare din belsug s.a.m.d. Practic am avut exact ce am vrut si ne jucam cu libertatea cand aveam chef, uneori uitam ca o avem, altadata nu era importanta iar acum… acum este suspendata, nu uitata, nu pierduta. Ce este insa usor de trecut cu vederea este ca Omul a renascut mereu, a Inviat din nou din cele mai grele, ciudate sau speciale conjuncturi.

Ceea ce e acum extrem de greu, asteptarea, nu trebuie sa ne faca absurzi. Impactul incredibil al acestui virus este proportionala si cu expunerea media fara precedent ce orice catastrofa o are in zilele noastre. Genocidele de acum (doar) cativa zeci de ani au fost uitate? Milioanele de armeni, evrei, kazaci, rwandezi sau cambodgieni au fost uitati? Sau faptul ca in acele vremuri nu exista facebook si twitter poate chiar conteaza cand vorbim de impact emotional. 

Speranta NU va muri nici cu mine, nici cu disparitia lui si nici a lor. Speranta este singurul lucru constant ce a motorizat omenirea. E ok, astazi nu o vezi, nu o gasesti, nu poti sa o intrevezi. Dar nu uita, nu s-a terminat nimic inca, nu poti depune armele intr-un moment in care asteptarea este cel mai mare dusman. 

Istoria este in mainile noastre, iar abandonul nu a fost niciodata o solutie. Ceea ce tu spui ca este rugaciune pentru altcineva poate fi mantra, meditatie sau orice alta denumire. Iar gandul tau adaugat gandului meu face speranta sa treaca de la o slaba palpaiala la ditamai flacara. O sa inviem, mereu am facut-o. 

Farul meu

- Leonard

16.04.2020

In copilarie ziua de duminica nu era deloc preferata mea. Aveam in program slujba de dimineata la care mama era nelipsita si la care trebuia sa particip si eu. Faptul ca nu aveam chef, ma durea capul (chipurile) sau sufeream orice alta afectiune brusca si de obicei invizibila nu m-a salvat niciodata. Plecam dezolat spre biserica de pe Odobescu si stiam, o sa imi fie rau, o sa imi fie rau, o sa imi fie rau. Si evident, de multe ori chiar mi se facea rau, fara sa fie nevoie sa ma prefac. Ieseam la aer si reintram la final cand preotul tragea concluzii sau tinea o pilda, moment acceptabil pentru mine si uneori chiar placut. In aceste zile chiar m-am gandit daca “raul” ce mi se facea era inchipuit si am ajuns la concluzia ca nu. In acele vremuri intr-un oras ca Bistrita erau 3 biserici si fiecare dintre ele era supra aglomerata. Faptul ca ma simteam inghesuit si lipsit la propriu de oxigen nu putea sa ma ajute. 

A doua ciocnire adevarata pe care am avut-o cu biserica a fost la moartea mamei mele. Atunci tot ritualul ortodox a culminat cu momentul in care mama prietenei mele de atunci m-a obligat sa arunt cu tarana peste mormant. Am facut-o practic sa scap, insa tristetea fara margini pe care o simteam atunci mi-a impanzit sufletul si mai tare. Am ingropat tot ce aveam si eram atunci, am ignorat momentele de jale si doliu, am crezut ca m-am resetat. Insa aveam o polita de platit. Nu l-am mai cautat pe Dumnezeu nici din greseala, eram precis ca ne v-om reintalni candva si atunci o sa ii spun eu…

Nu pot sa explic exact ce simt vis-a-vis de credinta. Poate cineva sa o faca? Dar nu cred intr-un haos fara limite, ci intr-o unitate incredibila din care cu totii facem parte, ca vrem sau nu. Da, suntem extrem de mici, o persoana=un fir de nisip, insa fir cu fir cu fir cu fir insemnam o plaja, o coasta, o peninsula sau o lume intreaga. In ciuda dezbinarii noastre atat de afisate in aceste vremuri suntem cu totii impreuna, egali si Ceva exista. Tu spune-i Buddha, el isi doreste sa ii spuna Allah, romanii Dumnezeu s.a.m.d. Eu sunt destul de ratacit, recunosc si de multe ori am plecat de langa credinta si am insultat din suflet religia. Daca despre religie nu doresc sa vorbesc, mi se pare inutil, despre credinta si ratacirea mea o fac fara frica. Drumul meu nu este unul normal si nici banal. Corabia mea e fragila, insa elastica si a facut fata unor furtuni de-a dreptul biblice. Am esuat, mi-am umplut plamanii de apa sarata, m-am catarat si am cazut de sute de ori dar mereu am avut sansa unei licariri. Cand un val mai prietenos m-a ridicat zaream o luminita. La inceput mai mica, apoi credeam ca am pierdut-o ca intr-un final sa straluceasca tot mai tare, sa revina mereu, acolo. 

Credinta mea este sora mea. Faptul ca ea a ramas mereu puternica si a luptat pentru mine, pentru copiii ei, pentru sotul ei, pentru noi a transformat-o in stanca pe care o stiu astazi. Noi toti la nevoie ajungem la ea si urcam din nou cu ajutorul ei. Iar credinta mai mare ca asta nu este. 

Urmatoarele alegeri

- Leonard

16.04.2020

In curand o sa ne exercitam dreptul de a alege. Insa de data asta nu va mai fi asa de simplu. De obicei oscilam in a alege raul cel mai mic, iar de curand parea ca avem optiuni: coruptii nostri de zi cu zi, demagogi imbracati in haine de buni crestini sau fanatici in a da cu stanga in dreapta. Acum lucrurile vor fi schimbate, nu va trebui sa alegem oameni, ci va trebui sa ne hotaram in ce directie ne indreptam ca omenire, sa sarim intr-una din cele doua directii. Si cum din pacate Elvetia sau Fiji sunt ori neutre ori prea mici sa adaposteasca eventualii nehotarati ramane sa dezvoltam alternativele.

Unu. In cateva luni vei putea calatori, vei putea merge la munca sau in vacanta de vis, iti vei putea organiza ziua de nastere sau nunta, vei putea merge in clubul preferat sau la festival, vei putea face orice daca vei avea la mana o bratara ce te va monitoriza permanent. Nu, nu vorbesc de localizare sau directia in care te indrepti, asta deja este cunoscut, noi am permis asta folosind diverse aplicatii din telefonul nostru. Vorbesc de temperatura corpului, bataile inimii, puls, tensiune, TOT. La inceput vei spune ok, e spre binele meu, in cazul in care am o stare rea o sa primesc ajutor. Da, e posibil ca si asta sa se intample. Dar tu, cand citesti o stire pe digi24.ro ai o anumita stare, cand intri pe antena3.ro ai alta stare, iar cand citesti blogul lui Sorin Ovidiu Vantu sau Adrian Nastase e posibil ca pulsul tau sa o ia razna. Si ce daca? Simplu, starea ta generala, pulsul tau spune simplu si clar ce iti place, pe cine detesti, pe cine vei vota la urmatoarele prezidentiale. Iar apoi, in functie de asta colectorul de date ar putea sa iti transmita in newsfeed-ul tau informatii ce pot sa iti schimbe decizia. Si aceste decizii ce pot sa ne fie schimbate vor actiona in toate directiile. In politica, in achizitia unei noi case, pantofi sport sau te vor directiona catre o anumita femeie, iti vor schimba soarta in cel mai clar si direct mod cu putinta. Insa vei merge in vacante, iti vei organiza nunta, vei muncii linistit, vei merge la meciuri. Vei crede mereu ca poti face asta singur si independent. Conditia? Acea bratara…

Doi. Germania trimite 500 de medici in Italia, medicamente in valoare de 1 miliard de euro in Spania. Tarile nordice ajuta Europa de est cu echipamente medicale. China sare in ajutorul USA si mai mult recunoaste ca nu a recunoscut in timp util cat de mare era problema in august sa zicem, nu la final de noiembrie. SUA la randul sau trimite cercetatori in Iran pentru ai ajuta in munca pentru descoperirea unui tratament miraculos. Toata povestea se termina intre Craciun si Revelion cu o intalnire a marilor lideri mondiali ce va avea loc la Tandarei. Intr-un hotel de 6 stele constuit intre timp, Trump imparte apartamentul sau cu Obrador, Merkel e pe camera cu Giuseppe Conte, Pedro Sanchez se tine de mana cu Macron si cu a sa doamna, Kim Jong-un isi da mozoale cu Moon Jae-in si deasupra tuturor zambesc Xi Jinping, Gates, Bezos si nemuritorul Soros. Finalul acestei intalniri fara precedent inseamna si o orgie la care participa toti invitatii si unde nu e nevoie de nicio forma de protectie pentru ca totul e in regula acum. 

Care varianta iti pare mai credibila?