Jurnal

“Nu era momentul sa se intample asta”

- Leonard

16.03.2020

O prietena de-a mea a primit de la parintii ei un pachet de mancare. Printre altele un borcan mare cu ciorba. Pe drumul de la autogara pana acasa, cumva borcanul s-a spart si bunatatea de ciorba a facut toate alimentele fleasca. Mi-a spus apoi ca nu era momentul sa se intample chestia asta. Insa e oare un moment “bun” in care sa se intample ceva negativ in viata ta? Putem fi cumva pregatiti pentru asta sau incercam sa ne impacam cu gandul ca “totul e voia Domnului”? 

Ziua doi a debutat deruntant. Dupa restrictiile anuntate sambata vad anunturi ca magazine de reparatii GSM sunt deschise, terenuri de golf ce functioneza si alte afaceri mai mici sau mai mari care par ca nu tin cont de hotararea de guvern. E clar, astazi, printre altele o sa avem parte de un concurs foarte strans cu doua competitoare ce vor neaparat sa iasa in castig, lacomia si ipocrizia. Mintea mea aude si proceseaza informatiile astea, dar apoi ingheata, nu reuseste sa proceseze. Ies la scurta plimbare cu Indy si vad orasul de sus, de pe deal. Masini putine, cate un om cu cate o punga sau cate un varstnic ce isi impinge cadrul incet. Verific ce e mai important, reperul meu nr1, Marea e tot acolo. Impasibila si frumoasa refuza sa participe la nebunia de pe uscat, isi vede de valurile ei. 

Cobor la ora pranzului, cand de obicei aici e mai liber sa iau paine, salata si legume. La primul magazin rafturile sunt pline cu de toate si in tot magazinul (imens) sunt maxim 10 clienti, angajatii si doar painea lipseste pentru moment. Mi se spune insa ca peste 30 de minute o sa se umple rafturile din nou. Nu astept, platesc fara sa am pe nimeni in fata la coada si incalec pe scooter spre alt magazin. Ma intersectez cu doua echipaje de politie si maxim 20 de persoane pe strada. Insa din cei 20 doar doi sunt mai tineri, chiar copii, restul sunt 65+ si stau si la taclale. O barfa, o poveste si mai avanseaza doi metri cu cadru. Intreb pentru un prieten, oare chiar oamenii astia nu stiu ce se intampla sau pur si simplu aleg sa ignore? Isi cauta moartea din lipsa de alta activitate sau pur si simplu nu le mai pasa de nimic. De multe ori am suspectat ca varsta te face mai insensibil la nevoile celorlalti, mai nepasator si “miserupist”, dar pare usor ireal ce vad. Pe de alta parte suprainformarea de care avem noi parte, generatia conectata la internet, imi pare mai ales acum o boala si mai grea decat acest virus. Citesti, rumegi, te enervezi. Citesti, te enervezi si te imbolnavesti. Dai refresh la news feed si parca iti mai bagi in vena o doza de venin. Ce te face sa continui sa cauti asta? Sa ingurgitezi mai mult rau decat poti duce? Retelele de alienare a socializarii produc o dependenta groaznica. Iar acum conduc acest razboi, alimentand lumea cu panica. 

Insa o noua zi se apropie de final. Nu a fost cea mai grozava pentru ca vine dupa o noapte mai proasta ca si precedenta, iar atunci cand somnul nu e ceea ce trebuie, culori deja pale ale sperantei o dau in tonuri de gri. Insa e lupta mea care nu are legatura nici cu virusi si nici cu restrictiile de circulatie. E lupta dintre realitatea deformata ce uneori imi rade in nas si realitatea “reala” de care aleg sa ma agat cu putere. Si cat mai am un dram de putere o sa o fac in continuare. Deci ziua doi e pe final, insa speranta de la ora 8 cand vecinii canta si aplauda e insotita de o sansa imensa, aceea de a nu fi singur in aceasta izolare. Pentru asta merita sa pun un zambet peste ziua asta.

Jurnal in izolare

- Leonard

Torre del Mar, Andalucia

15.03.2020

Ziua 1

Suntem spre finalul primei zile de carantina si ciudat, a trecut extrem de repede. Nu stiu cine sau ce a facut lucrurile sa fie asa, insa la acest moment asta pare un lucru bun. I-am propus Mihaelei sa facem un program, cu sarcini, jocuri, timp liber-cat de aiurea suna asta acum- si chiar sa amenajam o camera ca o cafenea, sa avem unde sa “iesim” afara din casa. 

Cred ca cel mai greu lucru va fi sa ne abtinem sa intram pe internet. Pe site-urile de stiri si cele de socializare, acolo este teroarea cea mare, nu in virusi necunoscuti. Pe internet e o junga plina de “virusi” si “bacterii” ce omoara din vorbe tot ce prind. Ca oamenii sunt groaznici stiam deja, ca trebuie sa arate asta in public pare hilar, gretos de-a dreptul. Ce se intampla acum in tara in care am ales sa traiesc, in tara care m-a primit impecabil este supus, ca peste tot probabil, unei presiuni si unor discutii continue. De ce nu a facut presedintele guvernului asta si nu asta, de ce nu a intervenit mai repede, mai dur? De ce-uri ca la varsta de 4 ani. Nu as vrea sa fiu in pielea niciunui leader politic in aceste momente si in general, dar unul din lucrurile pentru care romanii si alte natii au emigrat in Spania, Italia sau UK este pentru ca sunt democratii si nu regimuri democratice. Nu poti face lucrurile ca in China astazi si apoi dupa o luna sau patru sa te comporti ca Paris. Nu poti cere sa se ia masuri ca in China decat daca tu ti-ai asumat ca ai emigrat in China sau Coreea de Nord. Nu poti fi incantat ca angajat aici de anumite avantaje, nu poti sa te bucuri ca turist de aceasta tara, iar apoi sa ceri vehement sa se inchida tot, acum, in cateva secunde. Exista un parlament, o opozitie, chiar un rege, exista o societate super activa cand e vorba de a protesta si cumva trebuie sa ii impaci pe toti. Cu riscul ca in acest interval sa se piarda vieti.

Apoi, tot ce s-a hotarat aseara se implementeaza in cateva zile-stiu, dureaza prea mult. Dar John Smith din Worcester, venit in vacanta aici bea bere de 4 zile, el nu stie ce se intampla in viata lui de cativa ani, cu atat mai mult ce se intampla AZI in lume. Si atunci, exista putina diplomatie in felul in care se exprima autoritatile astazi. Gen: “John, vacanta s-a terminat, mergi acum la hotelul tau si stai acolo.” Sunt convins, maine daca mai iese John din hotel in cautarea unor halbe de bere o sa primeasca o amenda de vreo 6000 de euro pentru prima abatere si 30,000 pentru a doua. Iar in timpul asta se pierd vieti. Exact, da, asta se intampla, e trist si crud cum e toata situatia asta, dar, legea suprema, duritatea maxima, radicalismul ce se cere sau in aceste momente trebuie sa vina din tine si din mine, din fiecare dintre noi, nu de la guvern sau presedinte. Trebuie sa stam in casa, sa iesim doar motivat, trebuie sa sustinem autoritatea si mai ales sa avem o rabdare de dimensiuni uriase. Orice alta varianta pare imposibila in acest moment.

Am iesit cativa metri in jurul blocului cu Indy, companioana si prietena noastra Indy (bichon havanez) si am pasit sfios, de parca era prima data cand fac asta. Momentan e posibil sa iesi cu animalul tau de companie si atunci am zis sa ne bucuram impreuna de o mica plimbare. E pustiu pe toate strazile si mai vezi poate un om la 200 de m, un vecin cu alt catel ce ma saluta, iar in curtile caselor se aud copii jucandu-se. M-am bucurat de aer si am frematat din nari la fel ca Indy, mai suspicios, mai curios ca niciodata. O fi aici rahatul asta de virus? Sau poate pe zidul ala? Pe usa de la garaj? De ce nu pot sa apas pe un buton si sa am vederea infrarosie sau infraverde, sa IL VAD? Cele 10 minute de plimbare au trecut extrem de repede, dar ma bucur si acum de ele, sunt mai pretioase decat orice. Prieteni, banalul va fi cantarit in aur.

Ghid de adaptare realist cu accente SF

- Leonard

Avertizare: acest text poate pare la misto, insa in cazul in care decideti sa va mutati in Spania trebuie luat in serios.

Sa presupunem ca v-ati luat catelul si purcelul, mobila de bucatarie si familia din dotare si ati aterizat intr-o comunitate mica: oras, orasel, sat, catun. Evident ca trebuie sa va faceti actele, sa va inchiriati un apartament si sa deschideti un cont bancar, toate lucruri normale. Dar cum faceti sa nu va simtiti stingheri? Nu respinsi, dar evitati? Cum parcati? Se poate face gratar unde si cand doriti?

  1. Primul si cel mai important lucru este sa vorbiti limba cat mai repede. Priviti la televizor canalele spaniole, mergeti la cursurile gratuite oferite de diverse asociatii si primarie, interactionati cu profesorii, secretara si femeia de serviciu. Nu va ingroziti, cel putin la inceput de faptul ca faceti dezacorduri sau ca nu stiti tot, puneti intrebari si vorbiti cat mai mult, nu fiti mutosi ca mine pentru ca va dura prea mult pana va veti simti ca sunteti integrati. Cel putin in sudul Spaniei, oamenii sunt toleranti, nu rade nimeni de voi.
  2. Masinile nu au prioritate. Singurul loc unde poti sa “zburzi” in voie cu masina si sa nu iti bati capul cu pietonii e autostrada. In rest trebuie sa fii foarte foarte atent peste tot, nu doar la trecerile de pietoni. In sensuri giratorii, in preajma supermarketurilor, scoli sau piete, stadioane sau locuri de joaca, pietonii sunt regi. Daca vor sa stea in mijlocul trecerii semnalizate la o poveste o sa o faca, daca vor sa traverseze prin locuri nepermise lasa-i si nu te enerva. Si cel mai important N I C I O D A T A nu indrazni sa claxonezi o doamna in varsta pe motiv ca nu se misca cat vrei tu repede. Vei simti toti sfintii cum se pogoara asupra ta cu dusmanie crunta. Mai bine nu incerca aceasta experienta extrema.
  3. Locuri de parcare. In cazul in care pe strada ta sau in zonele tale de interes vezi foarte des ca se aduna oameni in fata casei la o poveste nu parca acolo. Daca vezi un scaun in fata casei nu parca acolo. “Zenul” povestilor intre vecini sau delectarea de unul singur la soare e sfant si asa trebuie sa ramana. In rest, daca esti in orase mari si foarte mari parcheaza mereu in parcari amenajate. Amenzile sunt foarte mari si nu exista sa scapi cu asta.
  4. Saluta (aproape) pe toata lumea. Mai bine sa fii considerat ca esti lunatic decat sa considere lumea ca esti ingnorant si cu nasul pe sus. Que tal? Hola. Buenas. Buenos dias. Etc.
  5. Conexiunile familiale sunt de aur. Foarte multe afaceri mici (aprozare, magazine, baruri) sunt detinute de familii. Adica tata si mama la bar, Pedro (fiul) serveste in sala. Mama si fiul servesc lumea in aprozar, tatal face aprovizionarea cu fructe si legume. Insa daca iti imaginezi ca poti sa mergi si sa ceri 2 kg de pere si 1L de ulei de masline e ok, o poti face, insa vei iesi acolo ca un caine abandonat si plouat pentru ca vei fi tratat corect, dar glacial. Si care e atunci solutia? Uite un exemplu. Ai intrat in magazin si saluti cu voce tare si clara.
    – HOLA! Muy buenos dia. Cine e ultimul, ultima? Apoi zambesti pana te dor maxilarele si faci complimente apropo de marfa: Oh da ce bine arata caisele astea, de unde le-ati adus. Asculti rabdator povestea caiselor. Iti umpli cosul, astepti sa iti vina randul si intrebi: Ce zi frumoasa/urata/friguroasa/calduroasa! Astepti raspunsul. Intrebi din nou: Dar unde este Jose, fiul dumneavostra? Astepti raspunsul, primesti marfa, platesti si saluti din nou tare si raspicat: que pases un buen dia, hasta luego, etc. De abia acum poti sa consideri ca ai trecut examenul din acea zi. Bonus: de fiecare data cand mergi intr-un astfel de loc ia-o de la capat. PS: sa nu te puna Han Tatarul sa faci vreodata vreo reclamatie, sa spui ca vanzatoarea de dimineata a facut ceva in neregula, e posibil sa fie fiica mai mica, cea mai pretioasa dintre toate si atunci e clar, va trebui sa iti faci cumparaturile din alta parte.
  6. Nu e ok nici daca mergi de fiecare data la acelasi magazin sau aprozar, o sa creda lumea ca esti antipatic si ca nu ii suporti pe ceilalti.
  7. Batranii au mereu dreptate, te pot critica, pot sa iti loveasca masina cu umbrela, pot sa se uite urat la tine sau sa strige din senin. Tu vezi-ti de treaba ta si gandeste-te doar ca la un moment dat o sa fii si tu in aceeasi postura si vei aprecia acest tip de “libertate”.
  8. Daca nu esti nascut in localitate vei fi un strain mereu. Nu conteaza ca esti roman sau chiar spaniol daca nu esti nascut sub supravegherea moasei Macarena esti un outsider. Afiseaza un zambet mereu, fa-ti treaba corect si pas cu pas va mai iesi ceva din vopseau de guiri din tine. Pe de alta parte tine cont ca exista multe comunitati de “guiri” ce sunt organizate in scopuri creative, pozitive asa ca poti sa te gandesti serios sa aderi la una dintre ele.
Fractiune din galeria echipei de fotbal Malaga. Credit foto masquealba punct com

9. Invata lucruri si informatii din zona si despre personalitatile locale, nu cele nationale. Am patit odata, dupa ce terminasem de citit Istoria Spaniei, sa ii spun unei doamne o multime de lucruri necunoscute pentru ea. Parea ca apreciaza si admira dorinta mea de a invata, insa totul s-a rezumat la zero cand m-a intrebat: Da’ tu stii cum li se spune malaguenilor? Nu stiu, dar pot sa va mai spun ceva despre Ducele de Anjou, care aproape a devenit regele Spanie. Eh, mai Dimitri (ma cheama si Dimitrie), asta nu ma intereseaza, dar e important sa stii ca malagueni sunt cunoscuti in toata lumea ca si… boquerones!

Dilema finala: Cine a fost primul? Malaguenu’ sau bocheronu’?

Curve si capsunari

- Leonard

Cine mai stie unde e dreptatea, adevarul? Suntem urmasii dacilor cei bravi ce au tinut piept romanilor sau tot al dacilor ce jefuiau la sud de Dunare si in “tot in al cincilea an” faceau jertfe umane pentru Zamolxis? Sau suntem ai romanilor pentru ca de bine de rau avem prin vene si sange de roman si chiar am avut un conducator contemporan cu nume de Traian. Adevarul nu exista atat timp cat notiunea de adevar nu poate fi cantarita. Adevarul meu exista, dar este diluat de semeni si de vremuri si poate fi luat eventual ca o poveste nu ca o lege. Problema este ca mai nou si povestile si declamatiile, marturiile sau simplele pareri au devenit ciocane si nicovale, cutite si sageti, acid sau otrava.

Poza preluata de pe site-ul stiri TVR punct ro
  • Ana are mere.
  • Sa ne spuna cineva de unde are aceasta Ana mere? S-a sesizat cumva DNA, apropo de asta? Au fost achizitionate legal, prin licitatie?
  • Cerul e negru, vine ploaia.
  • Credeam ca esti om serios, pe cand te vad rasist. Mai mult, ce daca ploua? Esti impotriva agriculturii romanesti?

De obicei intr-un procent covarsitor aceasta e oglinda comunicarii moderne romanesti. Vorbeam cu un prieten vechi, apropo de ce se intampla “pe vremuri”, cand eram mai mici si te bagai in seama cu gasca de liceeni, doreai sa le intri in gratii. In cel mai bun caz erai “invitat” cu un picior in muschii gluteali sa faci pasi. Insa acum cand nea Pamfil, are cont de facebook nu poti sa mai spui nimic, este incorect politic.

Daca in restul lumii parerile sunt destul de “standard” despre Romania (Hagi, Nadia Comaneci, i-ati batut pe Argentina in 94, sunteti grozavi) in Europa insa lucrurile se schimba radical. Aici, din nefericire primele valuri de romani ce au ajuns au facut prapad. Au furat, au inselat, au distrus, au dat in cap, etc. Sau cel putin asa imi imaginez pentru ca efectul “groazei de romani” se mai simte rar, dar se simte, chiar si acum. Insa nu ma intereseaza prea mult ce spun strainii de noi, as aborda ce spunem noi de noi. Pentru ca desi acest dialog este real: “De unde esti? Din Romania. Aaahh, esti tigan, cool!”, nu ma agita in vreun fel lipsa de informatii a unui francez sau a unei englezoaice. E interesant de remarcat mai degraba radiografia fiecarui “expert” in romani si romanism cand se vorbeste despre romanii plecati in diferite tari.

Turcia: ai fost la produs sau daca esti barbat “ah, duceai gagici la produs”.

Germania: aha, ce furai pe acolo?

Italia: ceva de genul Turcia.

Spania: imi e sila sa mai scriu inca odata cuvantul asta atat de des folosit.

Anglia: aia spala la cur englezoi. Etc.

Se pare ca romanul nu s-a nascut poet, ci s-a nascut comentator, desi calitatea comentatorilor de la posturile tv ma contrazice pe loc. Mai incerc o data. Romanul s-a nascut impotriva. Impotriva lui, impotriva vestului, a estului, a PSD-ului si a PNL-ului. Oare intamplator putem desparti România in Ro si Mânia? De unde atata suparare si mânie in noi, incat condamnam tot ce ne inconjoara? Ce satisfactie exista in cineva ce sta in spatele unui ecran si mereu ataca si jigneste? Doar una bolnava imi inchipui. 

Dupa 5 ani in sudul Spaniei, pot sa spun ca inca nu am intalnit nici un roman ce lucreaza la campurile de capsuni, iar la curve nu merg asa ca nu pot sa va informez. Am intalnit chelneri, am intalnit bucatari, am intalnit paznici si oameni ce lucreaza in agricultura, insa fiecare dintre el/ele sunt respectati aici mai mult decat in propria tara pentru ca sunt responsabili, muncesc mult si bine, aduc un plus angajatorilor. Si am intalnit si alti romani: un violonist care e titular in Orchestra Filarmonica din Malaga, un insotitor de zbor la Vueling, ce e iubit si apreciat in cadrul companiei, un grafic designer, un proprietar de cafenea, un proprietar de magazin, un mester, bistritean de al meu, ce e de departe cel mai bun pe o raza de 100 de km, o doamna ce are propria linie de cosmetice si care preda cursuri de specialitate. Oameni ce muncesc fara discutie mai mult decat o faceau in Romania, insa ce au castigat ceva mult mai important decat banii, respectul celor din jur. 

Se pare ca niciodata cei plecati nu vor reusi sa castige respectul fratilor si amicilor de acasa, asa ca va rog, faceti-le o favoare si ignorati-i. Lasati curvele de prin bordelurile din Elvetia in pace si concentrati-va pe cele din Parlament, lasati capasunarii in pace, sa culeaga cum pot pe campurile din Huelva si culegeti-va drepturile calcate zilnic in picioare. Da, in picioare, spatele drept si cu indrazneala cereti ce vi se cuvine. Puteti face asta? Sau poate e mai greu sa indrepti spatele decat sa calci pe niste inimi. 

Viata pe insula

- Leonard

Retelele de alienare sociala sunt noul drog al timpurilor ce le traim. Sunt peste tot, depindem de ele, lucram uneori conditionati de facebook sau google, ne certam cu oameni pe care nu ii cunoastem, dar uneori, in cazul meu foarte rar, descoperim cate un personaj interesant. Asa s-a intamplat sa imi apara in news feed de cateva ori numele Emanuel Ciocu. Un tip tonic, istet si caustic, acid si pus pe ironii, numai bun de pus pe rana cand ti se umple viata virtuala de prosti. Dar ce sa vezi, ghinion, la cateva zile dupa ce i-am dat follow pe facebook posteaza ca s-a mutat pe twitter. Se saturase si el de cate ori i-a fost suspendat contul in urma reclamatiilor facute de tot felul de sensibilicosi imaculati. Asa ca am facut ce orice om normal ar fi facut, mi-am facut un cont de twitter (in premiera), sa pot sa il urmaresc linistit in continuare.

Emanuel “se joaca” la Tapasté, barul sau situat in La Laguna, Tenerife

Cand descopar ca am de-a face cu un “vecin” de tara, emigrant ca si mine nu mai conteaza ca ne despart 1600 de km, o mare si un ocean, decid ca trebuie sa aflu mai multe despre acest om. Din alte interviuri si articole descopar ca am de a face cu cineva ce a bifat multe in viata, iar asta ma face si mai curios. Cum si de ce pleaca din tara un ziarist, scriitor, bucatar si proprietar de restaurant in Bucuresti? Plus cu un copil mic dupa el?

Înainte de a rămâne nu ştiam că o să rămân:) Eram stresat şi nerăbdător. Că voiam altceva pentru mine, dar mai ales pentru copilul meu, care avea 3 ani atunci. Că normalitatea se câştigă prea greu şi prea lent în România, şi îmi doream altceva pentru el.  Oportunitatea pe care noi n-am avut-o, de a creşte într-o ţară în care fericirea celor care o locuiesc e importantă.

Ciudat, cel putin asa ma gandesc eu. Tin legatura cu o mana de prieteni care imi spun ca inca nu pleaca pentru ca e copilul prea mic, pana termina copilul clasa a 8a, a 12a si eventual facultatea. E clar, amicul meu virtual e “dus” putin daca pune lucrurile asa. Dar daca tot a facut-o, l-am rugat sa imi spuna mai multe despre adaptare, despre cum si-a gasit locuinta si mai ales daca relaxarea”exagerata” al spaniolilor nu il deranjeaza.

Uf. Nu a fost uşor. În sud, unde oamenii se mişcă mult e uşor, dar nouă nu ne place nordul Tenerife.  E ok pentru vacanţă, dar nu-mi place să mă duc la muncă printre oamenii care merg la plajă. Sudul e însorit, dar mie îmi place verdele nordului. Doar că în nord oamenii sunt mai puţin deschişi să închirieze străinilor, fără contract de muncă, iar nouă ne-a plăcut o casă chiar lipită de cea a proprietarului.  I-am propus să-i plătim câteva luni în avans şi, dacă nu ne place, ne  despărţim. Aici suntem, după 6 ani în cele patru case lipite. Noi, el, fiica şi fiul lui.

Nu înjur decât rar, iar de claxonat niciodată. Nici măcar în Bucureşti nu o făceam.  Am un simţ al ridicolului  (prea) dezvoltat şi de cele mai multe ori claxoanele nu rexolvă nimic, în afara unei contribuţii substanţiale la isteria oraşului. La început eram mai nerăbdător, cu lentoarea oamenilor, cu opritul în trafic să saluţi, dar m-am obişnuit. Ba chiar stau şi mă bucur de oamenii ăştia care îţi trăiesc viaţa în tihnă.

  • Tații la datorie
  • Bucatar si gazda buna
  • Grupul taților la bere

Stai asa?! Romanul asta chiar nu se comporta ca un roman emigrant. Nu se inconjoara exclusiv de alti romani si nu face gratar cu mici si bere romaneasca. Si uite, are prieteni, socializeaza, pare ca o duce bine de tot. Chiar nu inteleg cum reuseste asta.

Am mulţi prieteni. Şi nu cred că mi-a fost greu să-i fac. Nu mi-a fost niciodată, nici în ţară. Când ştii să faci de mâncare şi de băut nu e greu:)) Sigur că aici, fără vocabularul de acasă, fără educaţia şi glumele comune, e mai greu să-ţi faci rost de prieteni. Cred că  în cele din urmă le-a fost mai greu lor decât mie, să îmi accepte sarcasmul:) Spaniolilor le place umorul, dar nu neapărat sarcasmul. Aş zice că am prieteni buni, cu care mă duc în vacanţă, alţii care îmi iau copilul de la şcoală, când am nevoie, sau pe care îi  ajut  să culeagă via când e cazul. Avem un grup al taţilor de la şcoală, cu care ieşim regulat la bere.

  • Acasa departe de casa

Pentru cei care doresc doar sa isi petreaca vacanta in Tenerife, i-am cerut lui Emanuel cateva detalii, apropo de perioadele mai bune de vizitat insula pentru plaja, inot si plimbari.

Cele mai bune sunt când găseşti bilete de avion şi cazare bună. În sud, tot timpul anului, în nord mai puţin iarna, când e ploioasă. Eu recomand septembrie-decembrie. Există două rânduri de turişti aici. Cei care vin pentru căldură, din nordul Europei, iarna, şi cei care vin vara pentru răcoare, în special spanioli care fug de caniculă. 

Ma opresc aici, destul de buimac dupa ce citesc raspunsurile lui si ii pun o ultima intrebare, o chestiune care de multe ori imi apare si mie in minte. Cati dintre cei cu care vorbeai zilnic in Romania, te mai cauta macar lunar?

Păi… ştii cum e, ochii care nu se văd, măcar pe Facebook, se cam uită. 

Epilog: am intalnit un om diferit si ma bucura asta. Desi poate nu ii place, as spune ca e si un exemplu de integrare in comunitate cum foarte putini romani au reusit. Am simtit si un iz de nostalgie, dar cine nu are asta, mai ales cand ceva, cineva a pus un ocean, o mare si inca 3 500 de km pana la tara ta. Partea buna e ca Emanuel, are inima cu el.

A primavera lacrimilor mele

- Leonard

Incerc sa numar de cate ori am plans in ultimii 20 de ani si e o socoteala foarte grea. Odata sa dai buzna prin atatea amintiri alb-negru-albastre si apoi sa constat ca nici macar de o mana nu se aduna. Sunt oarecum dezamagit pentru ca inainte a plange mi se parea o slabiciune. A mea si atunci ma abtineam la o scena de film sau o intamplare tragica sau a altcuiva care plangea langa mine. Nu stiam nici de efectul terapeutic al lacrimilor si nici nu am considerat ca refularea poate sa curga, sarat…

In Málaga exista zeci de festivaluri si evenimente muzicale, insa “Terral” este preferatul meu. Muzica lumii e prezenta pe scena Teatrului Cervantes si acolo l-am descoperit pe Vincente Amigo. De fapt nu, cand se anunta afisul de la Terral, il sun pe David Todoran si incepem dezbaterile. Cine e cel mai important de vazut? Care eveniment e de neratat?! Asa m-am trezit cu David, acum doi ani aici si am mers impreuna sa il vedem pe Vincente Amigo, sigurul discipol adevarat a lui Paco de Lucia. Asa ca anul aceasta am repetat exercitiul si fiind in fata mai multor nume pe care nu le stiam, am revenit la consilierul meu muzical si l-am intrebat sec: cum ti se pare afisul? E ceva ok pe aici? In cateva secunde un puhoi de informatii, exclamatii si entuziasm a tasnit de la celalalt capat al whatsapp-ului si printre altele mi-a sarit una: Mariza hermano! M A R I Z A, o sa te faca sa plangi, e cea mai mare cantareata de fado in viata. Lacrimi, eu? Am luat biletele pe loc. Daca e cu lacrimi ma bag imediat.

Drumul spre Teatro Cervantes pentru mine e un ritual. Nu e o plimbare banala printre oameni, ci o insiruire de pasi printre emotii. Ale mele, ale soarelui care inca bate tare seara in iunie la Malaga, ale celor ce rad si vocifereaza. O pregatire pentru ceea ce va urma. Ne ocupam locurile si ca de obicei, exact la ora anuntata incepe evenimentul. Prima piesa e o greseala intentionata, una dintre chitari si vocea ei, ambele neamplificate si doar doi artisti se vad vag, de parca omul de la lumini lipseste. Se aude bine si ma incanta ideea de a incepe un concert asa, dezbracati in fata publicului, fara nici un pic de ajutor. Si apoi a doua piesa.

Buna, Mariza, incantat de cunostinta, insa nu stiu cum ma mai cheama. Cam asta a fost efectul acestei a doua melodii. Ceea ce nu e deloc rau, daca tot e sa iau un pumn in fata de asemenea amploare prefer sa fie asa, cu vanatai de fado si sange de chitara.

Stiam de la David ca Mariza este mare si nu se referea doar la talentul ei pentru care nu are sens sa cautam unitati de masura. Are 1,83 si ma asteptam sa vad un dulap care canta impecabil, dar rigida, lipsita de delicatete. Prejudecatile astea, cu ce ne-am mai pacalit constiinta daca nu ar exista? 1,83 plus niste tocuri de vreo 13 cm sunt acum doar armonie. Mariza canta si se misca cu gratia unei copilite de pe o plaja salbatica din Mozambic, de unde mama ei a plecat spre Portugalia. Si ne poarta in toatele registrele posibile, in veselie si dans, optimism si culoare plus tristeza frate, T R I S T E Z A.

Noua zeci de minute trec ca o sageata printr-o inima albastra si ne trezim la biss. Nu inainte de a-si declara cu lacrimi in ochi dragostea neconditionata catre oameni si in special catre oamenii ei, O gente da minha terra. Cred ca daca un politician ar avea 1% din inima Marizei, ar castiga mereu alegerile. Cand si-a marturisit iubirea catre poporul ei ne-a castigat iremediabil.

Am plecat ca niste betivi, pe patru carari de fericire, emotie si tristeza. Si nu David, nu am plans acum cum nu am plans nici cand lautarii de la “Hanul Ancutei”, jeleau cu vioara si acordeonul la urechea mea. Insa a inceput primavara, dragul meu. A primavera lacrimilor mele.

Pregatirea pentru a doua viata

- Leonard

Sunt ingrozitor cand e vorba de despartiri. De oameni, de case, obiecte, locuri. Nu stiu sa ma despart sau mai bine spus nu stiu sa ii (le) pierd. Si de obicei dispar, nu ma despart cum ar trebui. Dar ce pare pe moment o solutie, vine din urma si te musca direct de cap ca un dalmatian bezmetic.

Pe un zid, undeva in Romania

Am decis ca plec in Spania acum cateva luni. Eram si sunt sigur ca o sa fac asta, insa nu am luat in calcul hazardul. Cum adica? Am stabilit, am zis ca plec singur si apoi, dintr-o data intra Roscata in viata mea ca o furtuna in cazanele Dunarii? Si acum ce se alege cu planurile, merg tot singur? Vine si ea? Ar vrea sa faca asta? In mintea mea, neuronii jucau biliard si doar ei se distrau. Dar cum iti faci mai multe griji, cum macini mai mult cum nu rezolvi nimic. Iar marile dileme se rezolva de obicei cu intrebari simple, gen “Roscato, vii cu mine in Andalucia?”. A spus da, fara mari analize si asta a fost incredibil. Ok, planul e acelasi, dar se schimba. 

Mi-am rezervat in februarie un bilet de avion la Malaga, urma sa stau 9 zile si speram ca o sa rezolv problema cu chiria si alte chestiuni administrative. Urma sa rezolv si problema cazarii si, desi nu imi place sa stau la cineva si nici sa stea cineva la mine, am apelat la prietenul Adrian:

  • Omule, stii ca tot iti spuneam ca o sa fim vecini?
  • Da, da, o sa te muti, da.
  • Vezi ca vin sa imi caut chirie.
  • Vorbesti serios? Eu credeam ca spui la misto.
  • Nu man, chiar vin si am nevoie sa ma ajuti un pic, sa mergem la niste agentii imobiliare si DACA se poate sa stau la tine in perioada asta.
  • Esti binevenit sa stai la mine, chiar o sa ai apartamentul la dispozitie, eu am unde sa stau, dar vedem cum facem cu vizitele la agentii, o sa mergem, dar sunt si la munca zi de zi, e putin mai complicat.

Sunt oameni ca mine, care nu suporta musafirii ce stau peste noapte si oameni ca Adrian, ce au mereu casa plina: neamuri, amici, fosti colegi de clasa de acum 30 de ani, o bunica, un catel, etc. Si daca e cazul mai dorm si pe jos. Am avut noroc, iar de data asta ma gandeam, jos palaria, am noua zile la dispozitie sa gasesc o solutie de chirie si un apartament la 20 de m de plaja. Not bad Leonard, not bad.

Am ajuns seara in Malaga, Adrian m-a luat de la aeroport cu zambetul pe buze, in timp ce goneam pe autostrada a nu-stiu-cata-oara, in drumul spre ce urma sa fie noua mea casa. 

  • Ia uite, ora 17:00, 18 grade, in Bucuresti, cred ca sunt maxim zero. E bine la Malaga, nu?
  • Ioooi, e foarte bine, prietene, sper sa nu mai experimentez degraba iarna in varianta de Dambovita. 
  • Si chiar te muti? Chiar vrei sa pleci, sa lasi tot?
  • Nu prea mai e nimic de lasat Adrian, mai mult, cati ani mai sunt inainte vreau sa ii traiesc diferit.

Mi-a dat cheile, am preluat apartamentul si dus a fost. Urma ca zilele urmatoare sa incepem sa cautam. Eu intre timp, am inceput sa fac poze pe strada la anunturile puse in ferestre si sa caut pe internet alte oferte. 

Vecinul de palier a lui Adrian

Exista o mare problema cand un individ care a locuit in ultimii 10 ani in Bucuresti, intra intr-o agentie imobiliara intr-un orasel andaluz. Acum dupa aproape 5 ani petrecuti aici, pot sa va spun ca sentimentul e ca si cum tu conduci un BMW (second hand, dar totusi “nervos”) si esti inconjurat de zeci de Renault-uri, Peaugeot-uri si Seat-uri, care toate torc ca niste pisicute la soare, imperturbabile si de neclintit la claxoanele tale isterice. Adica, uita tot ce stiai despre serviciile din Romania si da-ti un reset, bea 15L de ceai de tei si apoi incearca din nou.

Insa “motorul” meu inca era turat la maxim, zilele treceau, solutii nu existau, Adrian nu reusea sa vina cu mine datorita programului de munca si eram tot mai agitat. Nu e ca si cum pot sa vin de 10 ori pana gasesc o solutie. Va trebui sa incerc sa merg si singur la agentii, nu pot sa mai astept. Si da-i si lupta. Pentru ca probabilitatea de a gasi un agent imobiliar vorbitor de engleza e cam aceeasi cu care vei intalni un vorbitor de chineza in Cugir. Asa ca mi-au ramas cateva cuvinte in italiana ce (spuneam eu) suna exact ca in spaniola si mai ales limbajul universal al nestiutorilor, datul din maini si holbatul cu diferite expresii. Dupa cateva nereusite am intrat intr-o agentie unde “lucrau” trei femei. Si de aici, incerc sa va pun dialogul in maniera reala si dezacordata in care s-a desfasurat.

  • Hello! In speranta in care poate-poate din 3 una stie engleza.
  • priviri semi-indignate, oftat prelungit si un Hola fara de chef.
  • Want-Eu-apartament here chirie, hombre serios, tengo dineros pentru asta.
  • privirile indignate se transforma in priviri pline de compasiune, usor amuzate. Ma gandesc, ok, daca primesc compasiune ceva-ceva pot sa fac cu asta.
  • What ofertas aveti voi? Quiero vad acum calculator poze. 
Credit memegeberator.net

Cea mai in varsta dintre femei se ridica incet, cam cum se ridica regina Elizabeta in weekend, dimineata, cand nu are de muncit, ma ia de o toarta si imi zice/indica sa iesim. Desface o doza de cola, isi aprinde tigara, da pe spate un gat de cola, arde 4 cm din tigara si pufaie relaxata. 

  • Coca Cola, ai ai ai ce gust bun, muy rico ah? 
  • Eu Coca Cola don’t like, work coca cola in 1994 baut mucho mucho, no me gusta deloc acum. Por favor, un apartament, ceva?
  • Mai guapeton liniste-te la tine, ia un gat de cola, aprinde o tigara, relaxeaza-te si vedem dupa aia cu apartamentul.

Femeia din fata mea are minim 65 de ani, o fata brazdata de riduri adanci, dar e imbracata ca o adolescenta si bronzata ca un hornar. Totusi, in felul in care ma privea zaream o unda de speranta. De acum totul era sa am rabdare. Dupa ce si-a facut pauza binemeritata m-a predat unei colege, mai tinere, adica la vreo 50 de ani, dar mult mai “pretioasa” care m-a dus sa vad doua apartamente. Zona in regula, aproape de plaja, vis-a-vis un magazin, dar cam micute. Apoi ne-am intors si am mers exact in blocul unde era si agentia, dar la cateva etaje mai sus. Nu, nici asta nu e ok, e genul “mobilat clasic”. Am coborat din nou la birou si le-am auzit din nou vorbind, cautand o solutie. Insa nu pricepeam de ce apare Jesus in discutie. O fi un semn? Ori un blestem? Le-oi fi suparat sau vor sa scoata dracii din mine? 

M-a preluat a treia femeie si ne-am indreptat in directia opusa plajei. Prima data m-am panicat putin, dar apoi vazand ca urcam dealul m-am bucurat. Mereu in vacantele mele priveam cu jind la proprietatile de pe deal, de deasupra oraselului. Cand am intrat in apartament m-am lamurit in cateva secunde, era super tot, dar era timpul sa fac mofturi. Am luat fata clasic-scarbita Leonardista si am inceput sa marai la fiecare colt. E prea mare, ce ma fac daca nu vine si femeia mea? Latra un caine? Aud bine? Geamul asta e prea mare, intra prea multa lumina, are doua bai, consum mare de apa, patul e prea mic. Si tot asa cu aberatii peste aberatii pregatind sa subminez pretul propus de agentie.

EPISODUL 2. CUMINTE PE BANCUTA.

- Leonard

Te gandești ca daca Dumnezeu a creat femeia dintr-o coasta a barbatului, lucrul acesta s-a întamplat rapid si simplu. Vorbim de o singura coasta pana la urma, intr-o singura zi. Pe când femeia conține rabdare cu carul, e creata meticulos si strat cu strat si înca o data nu uitati, contine multă rabdare. 

Nu cred in planurile lor diabolice, premeditate, cred insa intr-o anumita naivitate de genul “Pana la urma o sa il fac al meu”. Dar nu e indeajuns draga mea, doar rabdare si vointa, pana la urma e posibil sa fie intr-o alta viata sau cu altcineva. Eu unul eram curios de o relatie ca dracu’ de o excursie la Putna. No thank you sir. Insa, ma bucuram cand mai vedeam o femeie ca imi zambeste in magazin sau pe strada, se pare ca nu tot Bucurestiul e gri, un zambet imi dadea si mie si ei putina culoare. Dar privirile roscatei erau indefinibile momentan pentru mine. La incalzirea de inaintea sesiunii de kinetoterapie mereu stateam 10 minute pe bicicleta, iar in fata mea o oglinda imensa. De privit nu prea priveam, nu imi place sa fac poze, sa ma contemplez in oglinda cu atat mai putin. Dar mereu, in secunda in care aruncam o privire mi se parea ca roscata ma priveste. O data ti se pare, de doua ori/sesiune la fel, maine daca mai arunca o ocheada zici ca exagerezi tu, dar acum efectiv nu mai stiam ce sa cred. Se uita sau doar mi se pare? Cred ca medicamentele astea pe care le iau imi produc si halucinatii.

Sursa foto:pinterest.com

Si uite asa zilele treceau si trebuia sa ma hotarasc incotro. Acum mai e o problema. Rac hotarat e o mare raritate. Gen un cal pe patine, cam asa ceva. Iar daca se hotareste racul, mare grija ca s-ar putea razgandi mult mai rapid decat s-a hotarat. Amageala asta, joaca continua nu mai putea dura foarte mult. Activitatile mele se rezumau la impresarierea unei trupe care “imi ramasese fidela” dupa plecarea de la True Club-buna gluma, am sa dezvolt altadata- si sedintele de kinetoterapie, plus inot unde evoluasem bine de tot, ajunsesem la o ora de bazin. Cu Emanuel, leaderul trupei, ma vedeam “La Birou”, adica la cafeneaua de sub Outwear, de pe Decebal si tot acolo aveam intalnirile cu clientii. Loc fain, aproape de casa, necotropit de baietii cu lanturi la gat sau de botoxfete. 

Buna Leonard, spune-mi te rog, unde mai pot gasi cartea ta” Un rol pentru Andra”?

Asta e un mesaj pe care il primeam din ce in ce mai rar. Trecusera 8 ani de cand aparuse cartea, curiosii aflasera cine e Andra-Caranda, iar cartea efectiv nu se mai gasea in librarii doar din greseala. Asa ca m-am oferit sa trimit eu cartea persoanei care m-a intrebat de ea, asta doar in cazul putin probabil in care nu cumva o gasea ratacita printr-o librarie online. Astfel, i-am trimis mesajul dupa care am mai aruncat o privire la poza celei care imi scrisese. Parca totusi o cunosc de undeva? O fi fost clienta la True Club? Lucra la contabilitate pentru noi, ascunsa in spatele biroului? Am fost vecini candva? Nu doamnelor, nu domnilor, era chiar ea, roscata cu pricina. Deci nu am halucinatii de la medicamente, asta chiar e o veste buna. Am revenit rapid cu un al doilea mesaj: ma bucur sa iti ofer chiar eu cartea, scuze ca nu mi-am dat seama cu cine vorbesc din prima. Iar raspunsul ei nu s-a lasat asteptat aproape deloc: Iti multumesc foarte, foarte mult! N- am indraznit sa te abordez, scuze! 

Ia uite ma, micuta de ea, cum nu a indraznit sa ma abordeze. Dar a privit si a privit si a privit. Pana la urma si asta e o abordare. Am stabilit o intalnire la cafea pentru ziua urmatoare, iar ea mi-a confirmat ca ma va asteapta afara, “cumintica pe bancuta”. O replica memorabila pentru noi. 

Si asa a fost, ma astepta pe bancuta din fata. Am intrat la LogOut cafe ca acasa, era bine sa ma aflu pe teritoriul meu. Pe de alta parte, desi roscata imi starnise interesul eram extrem de relaxat, nu cautam nimic, nu alergam dupa nimic, aveam un singur plan care trebuia dus la indeplinire. Insa, asta nu insemna ca nu pot sa ma abat putin de la planul meu, macar de dragul divertismentului. Am inceput sa vorbesc. Mai ales eu, imi spuneam ca nu am nimic de pierdut, nu vreau sa demonstrez nimic, asa ca am dat din casa cele mai ciudate sau diferite lucruri pe care pot sa le spun. Am pus garda jos, de fapt, am uitat de ea si i-am spus de problemele personale, de afaceri, de relatii, ca vreau sa plec din Bucuresti, dar nu inainte de a face o vacanta in Thailanda, am aruncat in joc o multime de informatii. Ia de aici, sa te vad acum daca mai ma privesti curioasa in oglinda?! Iar la un moment dat, “in focul discutiei” muzica ce pana atunci era ambientala se aude tot mai tare si un chinez cu un microfon in mana incepe sa cante cateva arii de opera. Primul instinct a fost sa ma gandesc ca sunt la show gen “Camera Ascunsa”. Adica fusesem de sute de ori in crasma asta, stiam ca mai canta seara acustic cate o trupa, dar dis de dimineata sa ma trezesc cu chinezul asta urland “La Donna e mobile” trebuie sa fie ceva ciudat. Dupa ce ma uitasem cu drag la roscata am inceput sa o privesc cu suspiciune. Aflasem ca e rac, ca si mine, ca e olteanca (oh, Doamne, de ce?!), ce mai urma? Sa aflu ca lucreaza la Kanal D? In scurt timp lucrurile s-au lamurit, chinezul canta pentru un nene care era prieten cu patronul, cum in cafenea nu era multa lume oamenii si-au permis un moft si asta a fost tot. M-am linistit, teribila conspiratie, nu era nici teribila si nici conspiratie.

Si am plecat fiecare in treaba lui. Zilele treceau, privirile incepeau sa se intersecteze mai des in oglinda care a devenit a noastra, ea ma cauta mai des, un mesaj, un telefon, o invitatie la masa sau mergeam impreuna la kinetoterapie, iar cu cat lucrurile pareau sa aiba mai mult sens cu atat mai confuz am devenit eu. Ce vreau eu acum? Daca plec in curand are sens sa intru intr-o relatie? Vreau sa imi complic existenta? Mai vreau de fapt o relatie? Stiu ce vreau? Zeci de intrebari se izbeau in capul meu, nici un raspuns clar. Insa, buna mea prietena Alina H ma incuraja: Mah, potoleste-te cu intrebarile astea ca dau cu tine de pamant (e in stare). Femeia e super faina, e independenta, nu e o copiluta ametita, are toate atuurile, ce intrebari sa mai ai? Incercam sa ii raspund Alinei, ca nu e o “problema” la ea, ca e la mine, ca imi facusem niste planuri foarte clare in care nu apareau nici o roscata, ca aparitia ei, cumintica pe bancuta, ma zguduise, ca imi era frica sa fac orice pe tema asta. 

Am framantat toate astea saptamani intregi, m-am zbatut, m-am impotrivit, am facut nazuri, am spus nu si nu stiu de cateva ori cand m-a cautat, iar intr-o zi, dupa ce am terminat sedinta de kinetoterapie, am iesit, am luat-o in brate si am facut cel mai complicat lucru posibil. Am sarutat-o.

Episodul 1. Si daca plec?

- Leonard
  • Amice, esti idiot. Cine se apuca sa emigreze la 40 de ani? Nu ai facut-o la 20, la 27 la 35, stai pe curul tau ca aici esti cineva, acolo esti nimeni.

M-am uitat cu ingaduinta la cel care ma certa, am rezistat tentatiei de a-i vorbi urat si a ramas cum am hotarat, o sa plec. Dupa cateva zile, un dialog asemanator se consuma in taxi. Ii explic soferului care avea peste 60 de ani intentiile mele si imi replica cu naduf: “Plecati mai toti, lasati-ne pe noi astia batrani sa ne luptam cu hotii astia”. Am iesit usor derutat din masina si cateva secunde am cazut pe ganduri, probabil are dreptate omul. Si asa si este. Fiecare avem dreptate, dreptatea lui, a lui Vasile, a unchiului, s.a.m.d. Dar nimeni nu umbla in pantofii mei, asa ca nu mai era loc de intors din drum. 

cladire de pe strada Sperantei-Bucuresti

Cronologic vorbind, prima decizie a fost sa plec din Bucuresti. Era un an cu acelasi final, dar distributii diferite. Finalul unui business excelent, un spatiu de joaca pentru copii, neglijat si abandonat datorita faptului ca am ales sa traiesc visul altcuiva, al unui prieten. Finalul unei relatii sinusoidale. Finalul afacerii visate de prietenul meu, un club de muzica live si finalul consumat deja de vreo doi ani, al trupei Ca$$a Loco. Cu atatea evenimente care isi consumau sfarsitul, probabil am simtit si nevoia unui inceput special si unica varianta pe care am luat-o in calcul in acel moment a fost Cluj-Napoca. Asa ca am inceput sa fac demersuri, sa vad apartamente, terenuri, sa ma uit la preturi, la alimente, taxi ,chirii sau impozite si la un punct am constatat ca e mai scump decat Bucurestiul. Insa, marele avantaj era faptul ca puteam fi aproape de familie. Vorbeam cu amicii din Cluj, fugeam dintr-o parte in alta, sa aflu cat mai multe lucruri, inainte de a lua marea decizie. Si cand era cumpana mai mare, m-a “ajutat” o intamplare sa ma hotarasc.

  • Buna ziua, va rog la cinema Victoria, pe Eroilor.
  • Sigur.

In ciuda parerii aproape generalizate, conform caruia taximetristii sunt toti varza, am avut mereu o relatie in regula cu acestia. Fiind consumator serios de taxi am avut ocazia si sa cunosc oameni ok. Masina se strecura incet prin traficul din Cluj, iar cum ultimii 200 de m pana la destinatie erau groaznici, nu mai misca nimeni, am decis sa o iau pe jos.

  • Scuze, va rog sa ma lasati aici, nu mai are sens sa stau in masina.
  • O secunda sa trag pe dreapta.  

Banii ii aveam deja pregatiti. Suma de pe ceas, plus 10% asa ca de la oprit masina pana la iesit din ea nu a durat mai mult de 30 de secunde, insa in momentul in care taximetristul a pus masina pe avarii, semnalizand stationarea am si auzit un concert de claxoane si un recital de injuraturi. Mortii, ranitii si Dumnezeii coborasera pe Eroilor, direct pe constiinta nefericitului sofer. Am iesit socat din clasicul Logan, la timp pentru a vedea cum unul dintre soferii din coloana isi infunda bocancii in tabla taxiului. “Ma-ta stie cat de prost esti, mah? Taximetrist de cacat.” Buna lectie servita in direct. Dintr-o data, cumpana mea s-a dezechilibrat total si era clar, nici in Cluj nu imi mai gaseam locul. Pana la urma ce fac? Plec din Bucuresti, intr-un Bucuresti in devenire. Nu, nu atunci cel putin. Si incotro? La Bistrita? Nu. In Bucuresti nu. Sibiu, Oradea, Timisoara? Nimic nu se lega. 

cum ar fi sa-mi iau o casa la Ciurila?

Mai trece o zi, mai trece o luna si Bucurestiul e tot mai stramt, cu cat se dezvolta pe lung si lat, parca e ca o camasa intrata 3 numere la apa. Dar incotro? Nu am avut sansa sau mai bine spus inspiratia sa calatoresc asa de mult ca alti colegi de ai mei, insa remarc un “pattern”, un model ce se repeta in ultimii 5-6 ani. Septembrie, Malaga, minim 10 zile. De ce am tot fost an de an in acelasi loc in vacanta? O combinatie buna, apropo de costuri, distanta pana la plaja si timpul ireprosabil. Si daca ar fi sa locuiesc acolo? Cat o fi o chirie? O bucata de mozarella? Un Guinness? Kilu’ de cartofi?! Aveam senzatia ca usor usor ies din ceata, parca se intrevede o solutie. Am pus mana pe telefon, l-am sunat pe Adrian, singurul prieten pe care mi l-am facut in zona, care locuieste permanent acolo si am inceput sa il intreb tot felul de detalii. La final, ceata era parca deja total degajata, insa era clar, inainte de a lua o hotarare finala, trebuie sa merg in recunoastere.

Cand crezi ca e simplu, incep complicatiile. Cand crezi ca ai gasit o solutie te mai lovesc trei probleme. Prevazusem o perspectiva si m-au apucat niste dureri de spate dubioase. Cand am intrebat specialistul RMN ce este o hernie de disc, s-a uitat la mine zambind. E ceva ce are cam toata lumea, unii o duc pe picioare, altii se opereaza, se poate face si recuperare. Si pentru ca raspunsul nu m-a satisfacut, am inceput “cercetarile”. Cum nu se poate mai prost. Pe google si intreband prieteni. Am trecut de la : “amice trebuie sa te operezi, ca altfel paralizezi” pana la “fereasca Dumnezeu sa te operezi” in cateva zile. Am experimentat antiinflamatoare fara succes, Reiki, fizio terapie, terapie cu ozon, cam toate tratamentele traditionale si cele oferite de impostori si nimic. Castigul cel mare al sedintelor de terapie cu ozon, au fost niste discutii lungi si placute cu o doamna doctor care imi administra tratamentul. Femeie umblata in lume, cu o experienta de viata deosebita imi tranteste odata: Dar domnul Muha, ati incercat sa faceti sport? A incercat dracu’ sa fumeze tamaie?-imi venea sa ii spun. Nu, nu am incercat, nu am fost niciodata o fire care sa aiba inclinatia asta, dar vazand ca femeia de peste 60 de ani insista am “acceptat”, am inceput sa merg la sala si la piscina. 10 minute de banda-lesinat, 5 lungimi de bazin-chemau aia salvarea. Dar pas cu pas parca incepeam sa ma dezmortesc si asta se vedea si pe cronometru si in starea mea generala. Mai mult, intr-o zi amicul T Chirila imi recomanda un kinetoterapeut foarte priceput. Am ajuns pe strada Toamnei, din Bucuresti, cu niste emotii de parca paseam pe strada Calvarului. Deja vorbeam de altceva, o miscare sportivo-medicala, intr-un spatiu mic, in care intimitatea e doar un cuvant uitat. Faci treaba daca vrei sa te faci bine. Iar Andrei, a stiut si cum sa ma abordeze si cum sa lucreze cu mine. Intr-un asa fel, incat terapia de recuperare fizica a devenit o adictie, una extrem de placuta si sanatoasa. Ma simteam mai bine si parca si oamenii de pe strada pareau mai colorati. Ceea ce e extrem de greu in peisajul gri din Romania. Incet am inceput sa ii cunosc, fara sa vorbesc cu ei, personajele de la cabinetul de kinetoterapie. Domnul Stanislav, 84 de ani, fost diplomat, senil in 90% din timp, insa fara a rata de a face un compliment acceptabil femeilor prezente. Robert, medic si prieten cu Andrei-kinetoterapeutul, sudist sadea cu caterinca mereu la el, “Transpirel” un tip care alerga pe banda pana ce stropea efectiv in jur si Andrei era nevoit sa stea cu mopul langa el. Scarbos. Partea buna era ca fiecare chiar tragea sa se faca bine. Mai rasarea cate o gluma, din partea lui Robert de obicei si cam atat. Dar erau primite bine, un zambet in atata durere (la propriu) facea bine. Si mai apareau din cand in cand si personaje feminine. Una dintre ele venea chiar regulat. O roscata fara varsta, care ma impresiona mereu cand vedeam ce exercitii executa. Eu ma plangeam ca trebuia sa fac abdomene cu cate 1 kg/mana, iar ea statea cu picioarele suspendate in TRX si baga 3 serii de flotari. Ciudat amestec de firavitate si determinare. Dar sub nici o forma nu eram acolo pentru a flirta, nu era filmul meu. La incalzire castile in urechi si muzica la maxim, iar apoi concentrarea pe recuperare, aveam o destinatie de urmat, trebuia sa desavarsesc pregatirea.

Vedere de la etajul 9, strada Invingatorilor (haha), Bucuresti

 va urma